— Chestii tari, deși nu sunt sigură că a convins pe cineva că înțelege situația, a comentat Olivia încet.
— A fost perfect inutil. Un caz clasic de „prinde orbul, scoate-i ochii”. Dar a fost suficient de mișcător pentru un discurs de adio.
Olivia a ridicat privirea surprinsă.
— Deci o să fie dat afară? Sigur?
— Așa a sugerat ministrul Justiției azi-dimineață, la Today. Se pare că și-a ieșit din minți când a văzut articolul din Daily Mail. Totuși, măcar acum știe cu ce-avem de-a face. Că iubitul nostru director e un bețiv libidinos și incompetent.
— Să presupun… că Madeleine Barker nu era postată întâmplător în față la Petty France aseară, pregătită să sară? a întrebat Olivia prudent.
— Întâmplător sau nu, a fost foarte util că era, a răspuns Christopher, evitând întrebarea. Lovitura de grație o să fie mai rapidă și mai curată. După care putem să ne apucăm să facem ordine în locul ăsta. Tot departamentul trebuie schimbat de sus până jos, cu tactici de șoc și groază, dacă e să ne refacem vreodată
reputația în fața opiniei publice. Cu o investiție decentă, am putea deveni din nou o instituție funcțională.
— Și a vorbit cineva cu tine despre funcție? Despre ce se întâmplă după ce pleacă Firth?
— Nu încă, dar am programată o convorbire cu ministrul pentru mai târziu, deci…
Ajunseseră la biroul lui și au intrat.
— Mă bucur pentru tine, a spus Olivia cu căldură. Știu că situația nu e ideală…
— Se poate spune și așa.
— … dar ar putea ieși bine pentru tine. Ține capul la fund, evită atacurile directe și, apoi, la momentul potrivit, te prezinți drept mântuitorul Serviciului.
— Parcă mi-ai citi gândurile.
Vorbise cu afecțiune și un zâmbet pe buze, apoi s-a întors spre ea.
— Deși trebuie să spun că mă distrează ambiția ta pentru mine, ținând cont de obiceiul tău de-a refuza promovările – promovări care sunt meritate și care ar fi trebuit acceptate.
— Ah, nu începe, știi că mi-e mai bine dacă-mi fac meseria. Nu vreau să
coordonez nimic, dar tu poți să faci asta cu ochii închiși și s-o faci mult mai bine decât Firth.
— Și un copil de trei ani poate s-o facă mai bine ca Firth.
Râzând, Olivia l-a prins pe iubitul ei de braț și l-a strâns afectuos.
— Ei bine, mă bucur pentru tine, Chris, meriți cu vârf și îndesat.
Reacția lui a fost subtilă, dar evidentă; i-a zâmbit și el, în timp ce-și trăgea cu blândețe brațul și se îndrepta spre birou. Secretara lui era afară, și acum, când era foarte aproape de împlinirea unei ambiții vechi, nu era loc de greșeli prostești.
Respingerea durea, iar Olivia a simțit brusc un val de tristețe și regret, dar l-a ascuns, schimbând subiectul și vorbind grăbit.
— Dacă tot sunt aici, voiam să te întreb de Jack.
Parkes își verifica e-mailurile, dar a ridicat capul.
— Ce să fac cu el? a continuat Olivia. Există riscul evident să fi fost deja compromis, deci ar trebui să-l mut? Abia se instalase în casa nouă și nu se descurcă prea bine, dar poate că ar trebui să-l mutăm, doar ca să fim siguri.
Parkes a rămas pe gânduri o clipă, cântărind variantele, după care a răspuns:
— Nu, lasă-l unde e, deocamdată. E războiul naibii pe casele sigure disponibile și avem extrem de puține. Stai liniștită și nu spune nimic până nu avem un plan de rezervă ca lumea. Deși Dumnezeu știe când o să se întâmple. Pentru moment, avem curci bete în țara orbilor.
Olivia încă se gândea la această propunere de plan de acțiune în timp ce mergea pe coridorul întunecos către biroul principal, scoțându-și telefonul din buzunar. A tastat febril și, după câteva clipe, apelul s-a conectat.
— Bună, sunt Jack. Lasă un mesaj.
Înjurând în barbă, a încercat din nou, dar iar a ajuns direct în căsuța vocală. De data asta a așteptat să audă țiuitul, după care a lăsat un mesaj:
— Jack, sunt Olivia. Sună-mă când asculți mesajul.
A încheiat convorbirea și a apelat alt număr. După câteva clipe, i s-a și răspuns.
— George Simmons.
— George, sunt Olivia Campbell.
— Mă-ntrebam când o să suni.
Olivia a simțit pe loc un semnal de alarmă.
— De ce? E vreo problemă?
— Da, e o nenorocită de problemă. Băiatul tău mi-a tras un șut în coaie, în fața tuturor.
