— Of, Doamne, George, îmi pare rău…
— După care își aruncă haina și pleacă și n-a mai trecut pe-aici de-atunci. N-am nevoie de genul ăsta de bătaie de cap și clar nu pot să las pe nimeni să mă
trateze așa, deci poți să-i zici să nu se mai deranjeze…
— Unde s-a dus? l-a întrerupt Olivia.
— Păi, mulțumesc frumos pentru compasiune.
— Îmi pare rău, George, n-ar fi trebuit să facă așa ceva, dar, sincer, trebuie să-l găsesc.
— Habar n-am unde e și nici nu-mi pasă. Sincer, dacă-l mai văd vreodată pe labagiul ăla, o să…
Dar Olivia închisese și alerga deja spre lifturi.
62.
— Ia te uită cine a apărut!
Jack a ridicat brusc privirea, speriat. Glasul profund și disprețuitor îi aparținea unui tânăr musculos care venea acum spre el. I-au trebuit câteva secunde ca să
înțeleagă imaginea bizară, să priceapă că băiatul solid e fratele lui mai mic.
— În regulă, Danny.
— În regulă.
Reacția lui era calmă și măsurată, ceea ce l-a făcut pe Jack să se întrebe dacă
mai era vreo urmă de afecțiune acolo. Cândva fuseseră apropiați, dar trecerea timpului nu iartă pe nimeni. Nu-l mai văzuse pe Danny de mulți ani și clar nu putea să-l citească la fel de bine ca pe vremuri.
— Arăți bine, amice! a zis Jack admirativ.
— Sală de patru ori pe săptămână. Văd că tu nu te prea duci… te îngrași, amice.
Danny a râs, provocându-i lui Jack o reacție imediată de furie. Frățiorul lui fusese întotdeauna cățelușul lui, sacul lui de box, iar acum părea în largul lui să-l împungă.
— Tot pot să te fac praf, chiar cu o mână legată.
— Să te văd că încerci.
Jack era foarte tentat să răspundă provocării, să-l pună la pământ pe amărâtul ăsta, dar erau la o terasă din centrul Romford. Confruntarea lor „afectuoasă”
atrăgea deja priviri, așa că l-a dus pe fratele lui la o masă din apropiere.
— Îți iau ceva de băut?
— Nu, e-n regulă, nu stau, a răspuns Danny.
— Atunci du-te naibii și tu. Nu ne-am văzut de ani întregi și tu n-ai decât cinci minute pentru mine?
Vorbise cu un zâmbet crispat, care nu se reflecta și în privire.
— Tu m-ai sunat, mai ții minte? a ripostat Danny. Chiar de două ori. Când eram la muncă. Ai noroc că am reușit să ajung. A trebuit să mă milogesc de șeful meu să mă lase să-mi iau o pauză de prânz prelungită.
— Ce băiat bun te-ai făcut tu! Și apropo, l-ai adus?
Danny a încuviințat și a băgat mâna într-o pungă de plastic, de unde a scos un iPad hodorogit și un încărcător.
— Mersi, amice, ești tare, a zis Jack când l-a luat. Cât vrei pe el?
— E din partea casei.
— Nu fi prost!
— Pe bune, nu vreau bani. Dar dacă ești prins, nu-l ai de la mine.
— Foarte bine, a spus Jack și și-a strecurat iPad-ul și încărcătorul în rucsac.
Rămân dator.
— Las-o baltă. De dragul vremurilor de demult.
Rostise cuvintele cu un zâmbet, dar Jack a băgat de seamă hotărârea lui Danny să evite orice formă de relație cu el, chiar și una în care el îi era dator.
Ascunzându-și iritarea, a răspuns vesel:
— Presupun că asta înseamnă familie. Ce face restul găștii?
