Era pierdut în gânduri negre, distrus de viziuni ale eșecului și disperării, însă

acum avea parte de o ocazie. A simțit un val de adrenalină, de speranță când a văzut-o pe Courtney oprindu-se în fața unui chioșc cu ziare. Oprindu-se și el, Mike s-a aplecat să-și lege șiretul, privind pe furiș cum Courtney a pus frâna căruciorului, după care a intrat în grabă în magazin, ținând în mână un loz răzuit.

Nu-i venea să creadă. Asta să fie, momentul pe care-l așteptase? Dar putea să

meargă până la capăt? Chiar putea s-o facă?

Îi zvâcnea capul, iar mâinile îi tremurau de frică. Însă deși simțea cum i se prelinge transpirația pe șira spinării, n-a ezitat, a pornit sigur pe sine, a deblocat căruciorul și l-a împins mai departe în liniște, cu tot cu copilul care gângurea.

114.

— Trebuie să plecăm acum? a întrebat Jack șocat.

Olivia s-a uitat la el: era agitat când ajunsese ea, distras și neliniștit, iar acum avea probleme să urmeze niște instrucțiuni simple.

— Da, trebuie să mergem, chiar acum…

Jack a încuviințat, dar tot părea să ezite.

— Jack, am avut un aranjament, a continuat Olivia enervată. OK, am venit un pic mai devreme, dar știai că vin. Deci putem să trecem la treabă? Trebuie să ne întâlnim cu restul echipei la Gara Tottenham Hale în jumătate de oră, așa că

strânge tot, cărți, haine, cosmetice și aruncă-le în geantă. Poți să lași aici actele de identitate vechi și cheile de la casă – o să ne ocupăm de ele mai încolo. Ei, hai, vamos!

Olivia l-a împins spre ușă. El a ezitat, cu un zâmbet vag pe față, apoi s-a întors să plece. Însă chiar atunci a aruncat o privire fugară în cealaltă parte a încăperii.

A fost foarte rapidă, doar o clipire, dar Olivia a remarcat-o imediat. Totuși, n-a reacționat, a zâmbit și l-a bătut la cap mai departe, împingându-l în dormitor. Însă

când Jack și-a scos geanta de sub pat și a început să-și facă bagajul, Olivia s-a întors în bucătărie.

S-a dus în grabă în cealaltă parte a încăperii, a deschis frigiderul și a verificat rafturile, congelatorul și cutiile pentru legume, după care a renunțat. Apoi a încercat să tragă frigiderul, să vadă dacă e ceva în spate, însă tot nimic. Când îl împingea înapoi la perete, a văzut-o: o bucată de linoleum dezlipită. S-a lăsat imediat în genunchi și a ridicat-o ca să vadă scândurile dușumelei. Convinsă că e pe calea cea bună, a ridicat puțin prima scândură și a văzut o pungă ascunsă în golul de dedesubt. Transpirată și încordată, a scos punga, a deschis-o și a răsturnat conținutul pe jos. Un iPad și suportul lui au căzut cu zgomot pe podea, sunetul răsunând între pereți. Brusc a cuprins-o furia; bănuielile, convingerile ei se confirmaseră.

Acum știa de ce era Jack atât de puțin dornic să plece.

115.

Bătea în ușă, furios și frustrat. Detectivul-sergent Gary Buckland nu era cunoscut pentru răbdare, iar acum începea să și-o piardă de tot. Erau deja aproape 48 de ore de când îl vâna, împreună cu colegii lui, pe Mike Burnham, fără

să ajungă nici măcar să-i adulmece urma. Fuseseră de două ori la el acasă, îi lăsaseră nenumărate mesaje, năvăliseră peste o reuniune de familie la fosta lui soție și aflaseră de la fostul lui șef, Simon, absolut toate detaliile despre lipsa de concentrare și deriva lui Mike. Dar tot nu erau mai aproape de a-l găsi, ceea ce știa că o s-o înfurie pe Chandra Dabral.

Gary a bătut din nou în ușă, după care a apăsat pe sonerie, vărsându-și frustrarea pe casa pustie. Spre surprinderea lui, a auzit brusc mișcare și speranțele i-au reînviat… însă era doar vecinul lui Burnham, care scosese capul pe ușa din față, supărat și nefericit.

— Ce se-ntâmplă, amice? Dacă nu-i aici, nu-i aici.

Gary s-a uitat o clipă la bărbat, apoi a scos degajat legitimația și i-a arătat-o.

— E o acțiune a poliției, domnule, a răspuns el autoritar. Dacă nu vă

deranjează…

— Sigur, categoric, a răspuns repede bărbatul rușinat. Vedeți-vă de treabă.

Numai că nu-i aici, așa că s-ar putea să vă pierdeți vremea, atâta tot.

— Știți sigur că e plecat?

— Da, a plecat cu mașina dimineață devreme și nu s-a întors încă. În mod normal, parchează chiar în față, puteți să vedeți că nu-i aici. Conduce o mașină

albastru-închis…

— Un VW sedan, da, știu. Mulțumesc, ne putem ocupa noi mai departe.

— Încercam doar să ajut…, a bombănit vecinul retrăgându-se.

Gary l-a privit, apoi s-a întors. Cu toată vorbăria lui curajoasă, era nesigur ce trebuia să facă mai departe. Puteau să declanșeze urmărirea mașinii, în speranța că poate a fost înregistrată de camerele de supraveghere din trafic, însă Burnham nu fusese văzut în locurile obișnuite, ceea ce-l îngrijora. Săptămâni, ba chiar luni la rând, Burnham avusese niște obiceiuri riguroase, colegii confirmând că mergea de-acasă la serviciu și după aceea înapoi, singura deviere fiind câte un drum la supermarket din când în când. Deci de ce a dispărut brusc de pe fața pământului, venind acasă noaptea târziu, doar ca s-o șteargă la prima oră? De ce nu răspundea la e-mailuri, de ce nu îi suna înapoi? Cu siguranță aflase până acum că

vor să discute urgent cu el, deci de ce se străduia atât de tare să evite orice contact?

Gary s-a întors la mașină, plin de gânduri negre. Obținuseră istoricul convorbirilor lui Burnham, inclusiv un mandat extraordinar pentru acces la conținutul mesajelor, descoperind că temerile lor cele mai mari se confirmau.

Mike Burnham primise detalii despre domiciliul lui Courtney Turner și nu spusese nimănui. Nici familiei, nici prietenilor, nici chiar lui Graham Ellis, care încă avea un interes părintesc față de el. Dacă luai în considerare și comportamentul lui dezordonat de la serviciu, imaginea devenea clară – un bărbat îndurerat, plin de resentimente, al cărui echilibru fusese distrus când descoperise că ucigașa fiicei lui stătea la mai puțin de o oră de mers cu mașina.

Contactaseră imediat poliția din Essex, care trimisese o echipă în apropiere de noul domiciliu al lui Turner, însă Gary începea să se întrebe dacă nu cumva era deja prea târziu. Azi era vineri, iar Mike Burnham primise informația marți dimineață. Cu ce se ocupase în timpul ăsta? Făcuse oare planuri? Să fie posibil să

se gândească la ceva periculos, ceva nesăbuit? Părea o nebunie, pentru că

Burnham nu dădea impresia unui om violent, însă hotărârea sa de-a evita orice amestec al poliției, de a se da la fund îl alarma pe Buckland.

Unde dracu’ era?

116.

— Unde-i copilul meu? Unde-i copilul?

Courtney cerceta disperată strada, țipând sălbatic în căutarea lui Jailan. Fusese chiar aici, chiar în fața magazinului, iar acum nu mai era.

Se simțea slăbită, amețită, nu-i venea să creadă ce se întâmpla. Lipsise doar o clipă, iar căruciorul era oprit în siguranță pe o stradă sigură din suburbie, și totuși în fracțiunea aia de secundă dispăruse. Primul ei gând fusese că a cedat frâna.

Alergase pe stradă cu sufletul la gură, așteptându-se s-o vadă pe fetița ei scumpă

naufragiată, în cărucior, în mijlocul străzii… însă strada era pustie.

Intrată în panică, fugise până în capătul străzii, uitându-se printre mașinile parcate, după care o luase înapoi, pe cealaltă parte a străzii. Iau venit în cap toate tipurile de scenarii posibile. Să fi coborât cumva Jailan din cărucior? Dar, dacă așa era, unde e? Nu putea decât să se târască, deci n-avea cum să fi ajuns prea departe. Să fi văzut vreo bătrână binevoitoare căruciorul și să-l fi dus la cea mai apropiată secție de poliție? Era posibil, bineînțeles, dar n-ar fi avut cum să se miște atât de repede încât să nu se mai vadă când s-a întors Courtney în stradă.

De fapt, ar fi trebuit să ia căruciorul aproape imediat ce intrase ea și n-avea nicio logică, decât dacă îl luase cineva intenționat…

Courtney era amețită și o copleșise spaima, când a început să prindă contur un gând negru. Dar tot a țipat, urlând după fetița ei, sperând să capete un răspuns, un semn oarecare, chiar dacă era doar un strigăt de ajutor, dar nu s-a auzit nimic. Strada era pustie, fără niciun semn de viață.

Ce dracu’ să facă? Să-și sune consilierul de probațiune? Să sune la poliție? În timp ce dezbătea, a început să-i vibreze telefonul. L-a scos din buzunarul hainei și s-a uitat la număr, sperând că apelul îi va aduce mântuirea, vreun răspuns la ghicitoarea asta înspăimântătoare. N-a recunoscut numărul, dar coincidența părea prea mare ca să-l ignore, așa că a răspuns fără nicio ezitare.