— Mulți oameni nu dau doi bani pe foștii condamnați. Îi consideră distruși, nedemni de încredere, ba chiar malefici. Acesta n-a fost niciodată punctul de vedere al King’s Trust. Noi considerăm că infractorii au o motivație suplimentară
față de alții să profite de ocaziile care le sunt oferite.
Guy Chambers s-a întors, plictisit de vorbitorul principal, iritat de cucernicia lui. Grupul miniștrilor adjuncți era cel care participa la nenumărate strângeri de fonduri, investindu-le cu sprijinul și patronajul Ministerului Justiției. Însă lui rareori i se păreau interesante sau revelatoare, aceleași fețe serioase spunând același lucruri serioase. A aruncat o privire la ceas și și-a dat seama că era momentul să plece, astfel că s-a ridicat în liniște și s-a strecurat afară, aruncând zâmbete de scuze celorlalți oaspeți. Spera să presupună că îi solicitau prezența probleme ministeriale și să nu ghicească adevăratul motiv al plecării.
A ieșit din sală și s-a îndreptat spre scara principală. Zâmbind, a așteptat să
treacă un chelner și, mulțumit că nu-i nimeni prin preajmă, a pornit în grabă pe coridor. S-a dus spre ieșirea de urgență și a ajuns pe scara de incendiu, unde l-a întâmpinat aerul rece de iarnă. A ignorat gerul și a coborât pe scară, făcând cât mai puțin zgomot cu putință. A coborât un etaj, două, trei, apoi a ajuns în sfârșit la parter și a pornit printre containerele uriașe de gunoi care duhneau a pește stricat și excremente.
Nu era un loc plăcut, dar în seara asta îi convenea. Era întunecat și ascuns, nu putea fi văzut din camerele hotelului și era rareori frecventat. Era zona de la Park Lane Hyatt pe care oaspeții n-o vedeau niciodată, singurii vizitatori ai acestui spațiu trist fiind ajutoarele de la bucătărie cu sacii lor de resturi de mâncare, iar ei rareori vorbeau engleză, și astfel era locul ideal pentru o întâlnire clandestină.
A aruncat o privire spre aleea care dădea în Park Lane, dar nu se vedea niciun semn de viață. S-a uitat din nou îngrijorat la ceas. Nu-i era tipic lui Blackwell să
întârzie. Tropăind pe loc, Chambers a încercat să alunge frigul, dar dansul lui fără
rost nu-l ajuta să se calmeze. Nu când erau atât de multe în joc. Fusese foarte atent, foarte discret, și totuși Chandra Dabral era pe urmele lui, aparent hotărâtă
să-l salte. Ba chiar se temea că i-ar fi făcut plăcere să reușească.
Sunetul unor pași discreți l-a făcut să ridice privirea și l-a văzut pe Ian Blackwell apropiindu-se pe lângă zid, ascuns în umbră. Chambers a cercetat curtea jegoasă, apoi a ieșit din ascunzătoare, grăbindu-se spre el.
— Da’ știu că nu te-ai grăbit! i-a șuierat.
— Am fost doar prudent. A trebuit să mă asigur că nu sunt urmărit.
— Tu vorbești serios? Ai fost urmărit?
— Nu, nu cred. Dar nu e cazul să-mi asum niciun risc inutil.
— Exact așa zic și eu și de-asta am vrut să ne vedem.
— Chiar mă întrebam…, a replicat Blackwell sec. De obicei, n-am norocul să mi se acorde o întâlnire față în față.
— Păi, nici nu-i cazul să te obișnuiești. E ultima dată când ne întâlnim.
Chipul fostului polițist s-a întunecat, iar accentul lui puternic de Manchester s-a făcut simțit când a întrebat:
— Ce vrei să spui? Mă trimiți la plimbare?
— Am grijă de interesele tale. Riscul e prea ridicat pentru moment, presiunea prea mare ca să ne continuăm relația.
— Cum adică?
— Adică trebuie să pleci din Londra și să te dai la fund o vreme.
— Faci mișto de mine?
— Ți se pare că fac mișto? Mai devreme a venit poliția la mine la birou – în biroul meu, la naiba! – și m-a audiat oficial în legătură cu uciderea lui Willis și Baynes, ca să nu mai zic de demascarea lui Janet Slater. Păreau interesați în mod special de orice legătură aș avea cu Justiția Nu Doarme Niciodată și cu tine în particular.
— Am înțeles, a răspuns surprins fostul polițist.
— Mă bucur. Și de-asta, pentru binele amândurora, propun să dispari o vreme, să stai în banca ta până se calmează situația.
— Dar ăsta-i momentul nostru! Asta am vrut să obținem.
— Chiar și așa, trebuie să reacționăm la situația din teren. Pentru că te rog să
mă crezi, tu o să fii următorul pe lista lui Dabral și imediat ce prinde de veste unde te ascunzi…
— Nu.
Tonul lui Blackwell era scăzut și amenințător.
— N-o fac.
— N-ai de ales, a șuierat Chambers. Cel puțin dacă nu vrei să ajungi după gratii, lângă scursurile pe care susții că le disprețuiești.
— Ba da, la naiba, am de ales. Ca și tine. Și n-o să fug înspăimântat. Mi-am petrecut ultimii doi ani construind asta. Mi-am sacrificat slujba, căsnicia, tot ce-mi era drag, ca să mă asigur că publicul e protejat, că știe ce monștri umblă printre noi, vânându-i pe cei slabi și vulnerabili. Și acum, când avem în sfârșit rezultate, acum, când oamenii de rând se răscoală și-și recuceresc străzile, tu vrei să flutur steagul alb? Vrei să fug speriat?
— Nu-i vorba de fugă. E vorba de amânare, ca să ne asigurăm că treaba e făcută cum se cuvine și nu ne petrecem restul vieții în spatele gratiilor ălora nenorocite.
— N-ai decât să-i spui cum vrei, n-are nicio importanță, a replicat Blackwell nimicitor. Ăsta-i momentul nostru, Guy, ocazia noastră să facem ceva important, cum ai zis tu. De fapt, e momentul să mărim miza, nu să ne retragem, deci…
Blackwell a icnit, întrerupt în mijlocul frazei, cu degetele lui Chambers strivindu-i scrotul. Surprins, fostul polițist a încercat să reacționeze, însă
atacatorul era prea rapid pentru el, băgându-și antebrațul sub bărbia lui și lipindu-l cu putere de zidul murdar, în timp ce-și întărea strânsoarea jos.
— Ce faci? Mă doare!
