— Mă bucur că ți-am atras în sfârșit atenția.
— Te rog, dă-mi drumul…
Dar Chambers a apăsat și mai tare, încleștându-și degetele și obligându-și victima să scoată un scâncet. Apoi s-a apropiat și a șoptit:
— E ultima dată când mai vorbim, așa că ascultă-mă. O să faci ce ți se spune –
pleci din Londra, te dai la fund și n-o să mai iei niciodată, dar niciodată, legătura cu mine. Dacă încerci, o să mă asigur că foștii tăi colegi de la Manchester, care și-ar dori să fie singuri cu tine într-o celulă de arest, o să-ți facă o scurtă vizită. Nu vrei să te pui cu mine, Blackwell, pentru că o să te distrug. E clar?
Zvârcolindu-se în chinuri, polițistul a dat din cap timid, icnind ușurat când Chambers i-a dat drumul în cele din urmă.
— Mă bucur că în sfârșit ne înțelegem, a adăugat Chambers sumbru. Acum dispari din ochii mei înainte să fac ceva ce o să regreți!
90.
Se uita prin fereastra impunătoare la luminițele care pâlpâiau dedesubt.
Warwick Square, cu blocurile frumoase și grădinile perfect întreținute, era la ani-lumină de viața Chandrei și, o clipă, și-a dorit să tragă în plămâni opulența, privilegiile, prestigiul. Probabil că mai mult de-atât n-avea să se apropie niciodată.
S-a întors dinspre fereastră și a privit interiorul impresionant al apartamentului din Pimlico al lui Guy Chambers. Mulți politicieni aveau proprietăți în zonă, ținând cont de distanța scurtă față de Westminster, dar puține erau atât de bine dotate și de mari ca reședința ministrului adjunct.
Chambers provenea dintr-o familie bogată și avea încrederea în sine degajată a absolventului de scoli publice obișnuit să obțină ce-și dorește. Felul nonșalant în care o trimisese la plimbare o iritase pe Chandra mai mult decât era dispusă să
recunoască, și totuși, stând aici, printre mobile Chippendale, tapete William Morris și portrete semnate de Joshua Reynolds, aproape că putea să înțeleagă.
Din punctul lui de observație privilegiat, totul părea probabil murdar și banal, iar alți oameni, o neplăcere plicticoasă.
Aici, totul era foarte îngrijit, apartamentul cu tavanul înalt, decorat cu gust, părând superb în seara asta, înviorat de nenumărate decorațiuni de Crăciun făcute la comandă. Până și pomul de Crăciun imens dintr-un colț părea să fi fost făcut special pentru camera asta, cu înălțimea și lățimea potrivite, iar beculețele care clipeau se asortau perfect cu luminile licăritoare din grădina comună aflată
în scuarul de dedesubt. Într-adevăr, singurul lucru care strica scena festivă era grupul de polițiști în echipament de protecție care scotoceau acum prin bufete, prin birou și șifonier.
Aveau loc percheziții la toate proprietățile care aveau legătură cu Guy Chambers, în timp ce echipa tehnică îi verifica istoricul comunicațiilor digitale.
Până acum, nu găsiseră nimic incriminator și, după ce echipele de la reședința lui din circumscripție și biroul de la minister anunțaseră deja că n-au obținut niciun indiciu, acest apartament luxos reprezenta probabil ultima lor șansă să descopere dovezi concrete care să facă legătura între ministru și recentele scurgeri de informații.
Cel mai apropiat polițist, un tânăr spaniol chipeș pe care-l chema Pablo, a ridicat privirea când Chandra a venit spre el pe podeaua lustruită.
— Ceva?
Pablo a clătinat din cap, după care s-a întors către colegii lui. Dar nici ei n-aveau niciun rezultat.
— Ei, țineți-o tot așa. Am o bere – câteva, de fapt – pentru cine găsește ceva.
Zâmbind forțat, Chandra a ieșit din cameră și s-a îndreptat grăbită spre scară.
Avea nervii întinși și era agitată, disperată după orice progres în cazul ăsta.
Greșise oare că-l scăpase din ochi pe Isaac Green, ca să se concentreze asupra lui Guy Chambers? Reacționase oare exagerat, din cauza aversiunii instinctive față
de ministrul adjunct arogant? Era pariul disperat al unei polițiste care se agăța de un fir de păr? Nu părea așa, ceva îi spunea că Guy Chambers era implicat în scurgerile de informații, dar unde era dovada? Până acum nu găsiseră nimic.
Când a ajuns la parter, s-a dus la bucătărie, unde a găsit doi tehnicieni care demontau mașina de spălat.
— Ceva?
— Două agrafe de păr, un nasture și o monedă de 50 de penny, a răspuns unul dintre ei. Dar în afară de asta…
Chandra a trecut pe lângă ei și a intrat în camera de lucru, dar și aici era la fel.
Cu cât căutau mai mult, cu atât mai puțin găseau. Avea acum în față perspectiva foarte realistă de a încheia această percheziție nepoftită cu mâna goală și se întreba cum avea să-și justifice acțiunea în fața superiorului ei, când s-a apropiat agenta Reeves. Expresia ei învinsă i-a spus Chandrei tot ce avea nevoie să știe.
— Am verificat coșurile de gunoi, sistemul de reciclare și nu-i nimic. Deci fie e foarte atent… fie e foarte nevinovat.
Tentativa de glumă n-a avut niciun efect asupra șefei ei, care se simțea tot mai stresată.
— Mai e vreun loc pe care l-am scăpat din vedere? a întrebat Chandra neliniștită. Mai ține legătura cu vreuna dintre fostele neveste?
— Categoric nu.
— Dar ceva prieteni de prin zonă?
— N-are niciunul, cel puțin nu cred. Omul ăsta trăiește pentru carieră. Când e la Londra, e fie aici, fie la Westminster. Am vorbit cu vecinii și e la fel în fiecare zi, aleargă de-aici la minister la prima oră și înapoi seara.
Chandra a primit informația, apoi a răspuns:
— Asta-i rutina lui, nu?
— Aparent, cu precizie.
