Se târa pe pământul tare, cu unghiile crăpate înfigându-se în țărâna rece și tare. Dezorientată, amețită, gemând de durere, Courtney se mișca greoi peste gunoaie, într-o încercare disperată de-a evita loviturile care veneau ca o ploaie peste ea. Mike o urma, alegându-și momentul în care să lovească, copleșind-o cu insulte în timp ce dădea cu capătul bont al ciocanului în coastele ei.

Courtney s-a prăbușit țipând, iar fața i-a lovit pământul înghețat; apoi a reușit să se ridice din nou pe genunchi și palme. Habar n-avea încotro se îndrepta, însă

știa că trebuie să încerce să scape de atacatorul care chiar acum îi dădea ocol, simțind mirosul sângelui. Respira scurt și întretăiat, vederea îi era încețoșată, o dureau toate oasele, dar tot se târa înainte, încercând să scape de pedeapsa care știa că vine. Știa că e rea – o nenorocită –, dar nu voia să moară aici, cu fața în țărână, ca un gunoi.

— Cum ți se pare, Courtney? o îmboldea agresorul ei, cu bucurie autentică în glas. Cum e când știi că ești singură? Că nu vine nimeni să te salveze?

Courtney a simțit un val de furie, în pofida durerii. A scuipat un dinte și s-a târât mai departe, hotărâtă să nu se oprească.

— Că o să suferi, că o să suferi cu adevărat?

Mâna dreaptă a lui Courtney a atins ceva ascuțit, care i-a sfâșiat pielea, dar și-a înăbușit durerea chinuitoare și s-a împins mai departe. Însă acum l-a simțit pe

urmăritor cum o prinde de umăr și-i oprește brusc înaintarea. Șocată, abia a avut timp să reacționeze când bărbatul s-a aplecat și i-a șuierat cu răutate în ureche:

— Cum e să știi că o să mori în locul ăsta îngrozitor?

— Du-te-n mă-ta!

Din gură i-a țâșnit sânge când a vorbit, dar simțea și furie dincolo de durerea cumplită.

— Ba nu, tu să te duci în mă-ta, Courtney!

Lovitura ciocanului a ajuns direct în cutia ei toracică, scoțându-i aerul din plămâni și aruncând-o la pământ. O clipă, a rămas complet nemișcată, asaltată

de cea mai incredibilă dintre dureri, după care o urmă de instinct de conservare a silit-o să încerce să se ridice iar. Dar era inutil, n-avea nici aer în plămâni, nici forță și a căzut înapoi, zdrobită și învinsă.

Bocancii lui Mike Burnham au scrâșnit pe pământ când i-a pus câte un picior de fiecare parte a capului. I-a auzit genunchii trosnind când s-a aplecat și a prins-o de păr, ridicându-i fața ca s-o apropie de-a lui.

— Ai ajuns la capătul drumului, a șuierat el, împroșcând-o cu salivă. Acum o să

te omor, în timp ce fetița ta se uită.

Courtney a tușit cu sânge, o tuse profundă, dureroasă, apoi a vorbit sfidătoare:

— Dă-i drumul, atunci. Fă-o. Vezi dacă-mi pasă…

Era jalnică, fără speranță, dar asta era tot ce putea face.

— Ah, o s-o fac, nu-ți face griji. Dar întâi vreau să-mi spui de ce.

— De ce ce? s-a bâlbâit ea nedumerită.

— De ce Jessica?

Era atât de aproape de ea, încât îi simțea răsuflarea fierbinte pe față.

— Erau mii de alți copii. De ce ai luat-o pe ea? De ce-ai luat-o pe fetița mea?

Glasul îi tremura de emoție și se simțea durerea cumplită. Agonia lui, vulnerabilitatea au pătruns-o pe Courtney pe loc și a fost cuprinsă de un val de nefericire, rușine și ură de sine care a înăbușit orice rezistență. Însă în loc să-i răspundă, a început să suspine.

— Nu, nu, nu. O să-mi răspunzi, a avertizat-o el.

Courtney a scuturat violent din cap, chiar dacă vederea îi era încețoșată și o străfulgera durerea prin tot corpul.

— Ai râs la nenorocitul ăla de proces, n-ai zis o vorbă poliției, dar o să vorbești cu mine. Chiar dacă trebuie să-ți rup toate oasele.

Ciocanul a lovit-o din nou în coaste, provocând un nou torent de sânge care i-a erupt din gură. Courtney a icnit și a încercat să se întoarcă dinspre el, dar Mike a prins-o de păr și i-a smucit capul în sus, astfel că acum se uita direct în ochii lui.

— Spune-mi. De ce-ai luat-o pe ea? De ce-ai omorât-o pe Jessica mea?

Fata îi vedea durerea întipărită pe chip, în ciuda nebuniei care-l poseda. Și știa că trebuie să răspundă, deși era convinsă că o va omorî indiferent ce răspuns îi dă.

— De ce?

Urlase cuvântul la ea, zdrobindu-i în sfârșit rezistența. Suspinând, Courtney a deschis gura să vorbească. Își dorea cu disperare să ia sfârșit suferința, să ia sfârșit poate și suferința lui, dar știa că adevărul mai mult o să rănească decât o să

vindece.

— Nu știu…, a răspuns ea gâfâit.

Mike a privit-o fix, îngrozit.

— Nu știu de ce-am făcut-o, îmi pare rău…

Bărbatul s-a încruntat, ochii îi deveniseră două punctulețe întunecate.

— Voiam doar să fac rău cuiva. N-a fost vorba nicio clipă de ea…

Mike a lăsat-o să cadă ca pe-un pietroi, iar fața i s-a izbit de pământ. O clipă, vederea i s-a încețoșat complet, apoi, cu un ochi pe jumătate deschis, l-a zărit cum se plimbă de colo-colo, urlând și plângând. Chiar și de unde era ea, la pământ, el părea nebun, distras de cuvintele ei. O clipă, s-a gândit că poate l-a zdrobit, că poate ar supraviețui cumplitei încercări. Însă în secunda următoare, speranțele i-au fost spulberate, părintele îndurerat se întorsese brusc, cu o furie întunecată în priviri. Abia a avut timp să reacționeze când a venit spre ea, s-a lăsat în genunchi și, țintuindu-i fața de pământ, a ridicat din nou ciocanul.

Discuția se încheiase. Acum era timpul să moară.

127.

— Spune-mi tot ce știi despre Olivia Campbell.

Christopher a ridicat privirea și a văzut-o pe Dabral venind spre el. Stătuse închis în biroul său în ultima oră, contemplând epava vieții lui, convins că situația nu poate fi mai rea. Însă acum Chandra Dabral venea spre el, cu ochii în flăcări.

— Cum adică? Nu înțeleg…, s-a bâlbâit el, încercând să câștige timp.

Dabral n-a reacționat la nedumerirea lui, și-a tras un scaun și s-a așezat în fața lui.

— Guy Chambers ne-a spus totul despre aventura voastră, așa că lasă vrăjeala, a trecut ea la subiect. Știm că ai avut relații intime cu ea mai mult de doi ani, că

relația s-a încheiat de curând… așa că am nevoie să-mi spui unde e, ce se petrece și de ce a încercat să-i însceneze lui Guy Chambers scurgerile de informații.

Christopher se uita la ea perplex.