Și aici intervenea copilul, supraviețuirea lui norocoasă fiind imboldul de care avea nevoie ca să continue lupta. Orice părere ar fi avut despre ea judecătorul și juriul, nu puteau ignora faptul că acum era o viitoare mamă singură, fără nimeni care s-o ajute să-l crească sau să-l educe pe micuț odată ce va veni pe lume. Ideea de a trimite o mamă la închisoare, de-a o separa de nou-născutul ei avea să

cântărească greu în mintea lor, iar Olivia avea de gând să profite din plin de situație. Nu se punea problema că n-ar fi fost cu spatele la zid, că sistemul de

justiție penală n-avea să facă tot ce putea ca s-o pedepsească, dar fetusul care creștea în ea era un mijloc de-a le oferi doar o victorie à la Pirus, de-a evita pedeapsa pe care mulți ar fi considerat că o merită. Acum avea un as în mânecă

și intenționa să-l folosească.

În definitiv, dacă știa cineva cum să profite de sistem, ea era aceea.

139.

Stația sporovăia insistent în timp ce detectivul-agent Fulford sărea vioi de pe un picior pe altul, bătând din palmele înmănușate. În parte ca să alunge frigul cumplit, dar și ca să-și liniștească nervii. Nu era o vizită la domiciliu pe care să fi vrut s-o facă în niciun moment în cursul anului, dar cu atât mai puțin de Crăciun.

I-a aruncat o privire agitată lui Lindsey Hall, ofițerul de legătură cu familia, și a bătut din nou. Era a treia oară când încerca să atragă atenția cuiva și, în sfârșit, a auzit mișcare înăuntru. După câteva clipe, ușa s-a întredeschis, iar un chip obosit de femeie l-a privit peste lanț.

— Ce vrei? s-a interesat arătarea ciudată, cu un accent limpede de Southend.

— Doamna Peters? a întrebat agentul Fulford. Doamna Pam Peters?

— Poate. Care-i treaba?

Ostilitatea și suspiciunea erau evidente, îngreunându-i și mai mult sarcina lui Fulford.

— Putem să intrăm? E mai bine dacă discutăm înăuntru.

— În ziua de Crăciun? Glumești. Nu vreau mizerie aici, cu atât mai puțin azi.

Sincer, nu-mi pasă care dintre hoțomani a dat de belea, e problema lor. Așa că

spune-ți poezia și după aia cară-te.

— N-are nimeni probleme, dar a avut loc un incident, a răspuns Fulford calm, fără să-i ia în seamă insultele. Așa că vă rog să deschideți ușa, ca să putem sta de vorbă ca lumea.

Pam Peters a oftat și a scos lanțul, deschizând un pic mai mult ușa și dând la iveală un pahar într-o mână și o țigară care fumega în cealaltă.

— Ei bine?

Fulford și-a dres glasul și a continuat.

— E vorba despre fiul dumneavoastră, Kyle. Mă tem că a fost găsit mort azi-dimineață, într-o pădure din Essex.

— Essex? Ce dracu’ căuta acolo?

— Încă mai încercăm să aflăm ce s-a întâmplat, dar se pare că a fost dus acolo împotriva voinței lui și apoi atacat. Condoleanțe!

Femeia de vârstă mijlocie a rămas cu ochii la el, sffedelindu-l cu privirea, dar fără să afișeze nicio emoție.

— Mă gândeam eu că o să veniți într-o bună zi, a spus ea cu răceală. Doar că

nu mă așteptam să fie chiar de Crăciun, fir-ar să fie.

— Înțeleg, ne pare foarte rău. Am venit cu ofițerul de legătură cu familia, Lindsey Hall. Dacă vreți să intrăm și să stăm puțin…

— Nu, mulțumesc, a replicat rapid Pam Peters. V-ați făcut treaba, acum puteți să vă cărați.

Și cu asta, i-a trântit ușa în nas.

140.

— Mai spune-mi, iubire. Povestește-mi tot.

Mike o privea concentrat pe Rachel, temându-se că fiica lui o să refuze să

vorbească, poate chiar o să-l respingă. Nu știa nimic despre atacul asupra lui Courtney, pentru că, din fericire, Alison hotărâse să nu-i spună încă, dar Mike făcuse destul rău în ultimii câțiva ani, își dezamăgise fiica de suficient de multe ori, ca să merite o respingere directă. Aproape că se așteptase ca Alison să-i închidă ușa și cu siguranță fusese pregătit ca Rachel să pună capăt discuției de Crăciun înainte să înceapă. Însă spre imensa lui ușurare și bucurie, fata a început să vorbească.

— Păi, n-a fost nimic special. Doar eu și câțiva elevi de-a șasea de la Beaumont, și am făcut turul azilelor locale. Am cântat ceva fără acompaniament și apoi am trecut direct la colinde. Le-a plăcut foarte tare. Câțiva au zis că le-am înveselit Crăciunul.

— E minunat, scumpo! a zis Mike, mândru și emoționat.

— Oricum, nu asta-i partea interesantă. Partea interesantă, aia pe care mi-a zis mama să nu ți-o povestesc, e că m-a invitat cineva în oraș pe drum spre casă.

— Bine, înțeleg…

— Nu-i cazul să fii așa de șocat. E un băiat drăguț. Îl cheamă James și e în clasa mea de istorie. Nu credeam că mă place… dar așa e.

A chicotit și a roșit puternic, făcându-l pe Mike să zâmbească.

— Păi e grozav, scumpo. Dar trebuie să aflu mai multe despre el înainte să-ți dau permisiunea să te vezi cu el.

— Tată! a gemut Rachel strâmbându-se.

— Ei, hai, povestește-mi totul despre el.

Fata s-a conformat, vorbind foarte entuziasmată despre noul ei iubit, despre planurile ei pentru Anul Nou, speranțele și visurile ei. Mike a ascultat totul, agățându-se de fiecare cuvânt, mai recunoscător decât putea spune să aibă un asemenea copil plin de viață, amuzant, plin de empatie. Era o binecuvântare pur și simplu, cineva care trebuia prețuit, iubit și susținut la fiecare pas. În anii ce aveau să vină, exact asta va face, străduindu-se din greu să se schimbe, să fie tatăl pe care-l merita Rachel.

Totuși, deocamdată era fericit doar să stea și să asculte, absorbind micile detalii ale vieții ei. Dacă înainte era distras, chinuit și nefericit, acum era relaxat și mulțumit, privind chipul plin de viață al lui Rachel în timp ce-i vorbea. Jessica era și ea undeva în eter – cum ar fi putut să nu fie, mai ales de Crăciun? –, dar acum o vedea pe Rachel, și numai pe Rachel. Aici nu era loc pentru furie sau amărăciune; astăzi, Mike era împăcat, mai fericit ca oricând să petreacă plăcut timpul cu fiica lui iubită.

Era cel mai frumos cadou de Crăciun pe care și l-ar fi putut dori vreodată.

141.

— Ei, nu-i drăguț?

Sprijinită pe patul ei de spital, Olivia i-a zâmbit cu căldură Chandrei Dabral. La picioarele patului, detectivul-inspector nu i-a întors complimentul, privind-o cu dezgust pe pacientă.

— Îmi pare rău că te-am luat de lângă familie în ziua de Crăciun, a continuat Olivia veselă. Dar, hei, riscurile meseriei, nu?

— N-am venit să mă joc, Olivia, și nici să fac bancuri, a replicat polițista cu asprime.