— Știu ce-am făcut. Și știu și prețul. Nu doar pentru mine, pentru noi toți. Și îmi pare foarte, foarte rău. Dar, Robert, te rog, crede-mă când spun că n-am vrut niciodată nimic din toate astea. Nu le-am urât pe ele, nu te-am urât pe tine, a fost doar locul ăla, locul ăla cumplit. Nu-l puteam suporta, nu-l puteam suporta nici pe el, nu puteam suporta că mama nu era acolo…
— N-o amesteca pe ea, a răspuns Robert încruntându-se nervos.
— Ah, te rog, nu-i lua apărarea. Ea a fost cauza tuturor lucrurilor ăstora, dacă
nu ne-ar fi abandonat…
De data asta, a văzut ce urma, dar nu s-a putut mișca destul de repede, iar pumnii lui au lovit-o în nas, smucindu-i capul pe spate și aruncând-o pe podea.
Amețită, Emily s-a străduit să se ridice și s-a retras în bucătărie, cu Robert venind spre ea.
— Să nu mai scoți o vorbă despre mama noastră, și de fapt, despre niciunul dintre noi. N-ai tu dreptul să vorbești despre noi, n-ai dreptul să vorbești despre nimic…
Ochii îi aruncau flăcări, flăcările întunecate ale răzbunării. Fratele ei nu venise să-i asculte mărturisirea, venise s-o ucidă.
— Ciudat, nu, ce multe ai de zis?! Ai tăcut până acum, nu? Te-ai ascuns, ți-ai văzut de viață, te-ai distrat de minune, în timp ce noi a trebuit să ne împăcăm cu ce-ai făcut tu. Să-i vedem pe mama și pe tata distruși, să-i vedem pe ceilalți bând, suferind, bătându-se. Să fim arătați cu degetul, scuipați, insultați toți pentru ceva ce-ai făcut tu, numai și numai tu…
Avea dreptate. Nu voise să știe ce li se întâmpla lor, nu putea suporta să se gândească la ce se spunea despre ea în Bridgend, cum suferiseră supraviețuitorii.
— Nu-i niciunul dintre noi sănătos la cap, niciunul dintre noi nu-i într-o situație bună, din cauza ta. Pentru că erai tu singură. Pentru că erai plictisită. Pentru că
voiai atenție…
— N-a fost așa.
— Acum ai atenția pe care-o voiai, nu? Toată lumea știe de tine, te caută, dar eu te-am găsit. Și acum, că te-am găsit, o să mă distrez. Meriți să suferi, Janet, și o să fac…
Emily a deschis gura să țipe, știind că totul era pierdut, dar el era prea rapid și i-a pus o mână păroasă peste gură. Era chiar lângă ea acum, respirația lui puturoasă îi făcea greață, dar apropierea îi oferea și o ocazie. Era aplecat, apăsând-o cu greutatea lui, așa că ea și-a ridicat cu toată forța genunchiul drept și i l-a înfipt între picioare. Șocat, Robert a gemut de durere, iar ea s-a răsucit și s-a îndepărtat de el. Fratele ei a întins mâna, dar ea a reușit să se smulgă din strânsoarea lui, ajungând până la suportul de cuțite înainte să reușească el s-o oprească. A scos cel mai lung cuțit și s-a întors să-l înfrunte. Spre surprinderea ei, l-a văzut zâmbind sumbru în timp ce se îndrepta greoi și se apropia de ea.
— Chiar crezi că ești în stare, fetiță? Chiar crezi că poți să mă bați?
— Nu-i pentru mine.
A prins cuțitul de lamă și i l-a întins.
— Știu de ce-ai venit. Și sunt pregătită. Hai să terminăm odată!
Robert a zâmbit din nou, surprins și amuzat de ofertă.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Robert! a continuat ea furioasă. Îți pun totul pe tavă. Ești bărbat sau șoarece?
El tot nu făcea nicio mișcare, când a răspuns:
— Ah, n-o să fie așa ușor, Janet…
Și cu asta, a făcut un pas înainte și a pocnit-o cu capul în figură.
106.
Nu mai cunoscuse o asemenea durere. O durere sfâșietoare, care-i spinteca în două capul, în timp ce o străbăteau valuri de greață. Emily simțea un dinte mișcându-se în gură, știa că are nasul spart și abia putea vedea de sângele care-i intra în ochi. Era în viață, ceea ce o surprindea, dar zăcea pe burtă pe podeaua murdară, într-o baltă de sânge. A încercat să se îndrepte, dar nu-și putea mișca nici mâinile, nici picioarele. Și-a întins gâtul și a deschis un ochi, dându-și seama că era legată cu un fel de frânghie. Nedumerită, s-a întors din nou și l-a văzut pe Robert stând în picioare deasupra ei. Și atunci a simțit mirosul pătrunzător, metalic. Benzină.
— Te rog, Robert…
N-avea puterea să se milogească, dar trebuia să încerce.
El n-a băgat-o în seamă și a golit ultimele picături din canistră, după care a scos o brichetă.
— Robert, te implor.
— Prea puțin, prea târziu, a spus el răgușit și a zâmbit. Ne vedem în viața următoare, javră!
A lăsat bricheta să cadă, iar când a atins podeaua udă, s-au ridicat flăcări uriașe. Printre ele, Emily l-a văzut pe Robert plecând, a auzit ușa încuindu-se în urma lui. Și în clipa aceea, a știut că fratele ei învinsese. Așa avea să se încheie povestea ei, focul era ispășirea ei pentru crimele din trecut. Dreptate poetică în moarte.
Zăcea pe podea neajutorată, dezorientată, în timp ce flăcările jucau sălbatic în jurul ei. Era străbătută de durere, chiar în timp ce mirosul înțepător de benzină
arsă o făcea să icnească și să vomite violent pe covorul destrămat. Căldura era intensă, o înconjura, o ataca. Simțea cum i se bășică pielea, cum părul o înțeapă, apoi începe să pârâie când ia foc. Nu mai avea mult – în câteva secunde, avea să
fie cuprinsă de foc. Până să ajungă Marianne, avea să fie un cadavru carbonizat, o caricatură hidoasă, care arde înăbușit, a femeii vii, iubitoare care fusese cândva.
Urlând în chinuri, Emily a tras disperată de legături, dar au refuzat să cedeze, iar mâinile iau rămas strânse una de cealaltă. Chiar în timp ce încerca să se elibereze, a lovit-o încă un val de dogoare, care i-a ars ochii și i-a pârlit pielea. Și-a închis ochii strâns ca să nu fie orbită, știind că lupta ei e aproape terminată. Se mișca orbește acum, abia conștientă de direcția în care trebuie să se îndrepte, incapabilă să controleze agonia care-i cuprinsese toate părțile corpului, și totuși știa că trebuie să facă ceva. Doar câteva clipe o mai despărțeau de moarte.
Și-a tras genunchii la piept și s-a împins înainte. Focul se întindea în jurul ei, dar Emily abia mai simțea durerea, împingându-se din nou în față. Genunchii juliți îi alunecau pe covorul care fumega, sfâșiind țesătura de pe picioarele ei, expunând pielea vulnerabilă de dedesubt, dar a continuat, tot mai repede, înainte să se oprească brusc când s-a lovit tare de o suprafață care nu ceda. Își dorea cu disperare să întredeschidă un ochi, să vadă dacă a găsit ușa sau s-a înghesuit singură într-un colț, dar nu îndrăznea, îngrozită să nu orbească pe loc.
Și-a rezemat capul de perete și s-a împins cu putere în degetele de la picioare, ridicându-și încet corpul. Era extenuant, era chinuitor, dar până la urmă a reușit să se ridice pe picioare. Apoi, rotindu-și corpul, a alunecat de-a lungul peretelui, ajutându-se de spate ca să se ghideze și rămânând lipită de singura ei șansă de salvare. Și s-a oprit din nou brusc, când ceva tare i-a intrat dureros în șoldul stâng.
Mâinile i s-au îndreptat imediat spre obstacol, apoi s-au tras imediat, pentru că
mânerul metalic al ușii era încins.
