— Parc-ar fi Phil Foden în mizerie, remarcă agenta Lucy Drummond, spre amuzamentul general.

— În plus, n-a existat niciun fel de comunicare despre Mark Willis pe forumurile justițiarilor înainte de atac, a adăugat sergentul Buckland, ca să nu-i lase să divagheze de la subiect. De-a lungul anilor, au fost niște așa-zise localizări ale lui, dar de câteva luni bune era liniște pe tema asta.

— Exact, și ținând cont că Willis n-a exprimat niciun fel de îngrijorare concretă

și a fost văzut de mai mulți martori bând și stând la palavre la Butcher’s Arms în seara aceea, aparent fără nicio grijă, cred că putem presupune că demascarea a fost un șoc total și pentru el, și pentru echipa MAPPA. Și apropo de asta…

S-a întors din nou, îndreptând atenția tuturor spre șase fotografii prinse pe panou.

— Eșaloanele superioare de la Serviciul de Probațiune știau, evident, unde se află Willis, dar supravegherea de zi cu zi, activitatea personală, era asigurată de cei șase membri ai echipei MAPPA din Bolton. Așa cum știți, o înțelegere între câteva agenții de protecție publică implică mai multe organizații, ceea ce, în cazul ăsta, se reduce la acest grup mic de șase persoane. E format dintr-un ofițer superior de poliție, un consilier superior de probațiune și reprezentanți ai serviciilor sociale și ai consiliului local. Era treaba lor să se asigure că Willis respecta regulile, se comporta responsabil, avea o contribuție în societate și în general era în siguranță. În ultimă instanță, viața lui era în mâinile lor.

— Și atunci, considerăm că este unul dintre ei? a întrebat agentul Cooke intrigat.

— Asta trebuie să aflăm. Găsiți numele lor și toate detaliile în dosarul de informare și vreau să-i investigăm pe toți – istoricul comunicațiilor, situația financiară, orientarea politică, situația familială, statutul profesional, tot. Dar vreau să-i acordăm o atenție deosebită acestui bărbat…

A arătat spre un bărbat de vârstă mijlocie, cu ochi întunecați, triști și o mustață

încărunțită.

— Detectivul-inspector Martin Coates, membru cu state vechi în poliția din Bolton, care mai are cam un an până la pensie. E singurul membru din echipa MAPPA care era în Londra în ziua în care a fost trimis mesajul către Steven Bridge.

De fapt, era la o conferință organizată de Poliția Metropolitană și Ministerul Justiției, la Excel Centre din Shepherd’s Bush.

A bătut cu degetul pe zona încercuită pe hartă a celulei de telefonie mobilă.

— L-am chemat la secție în dimineața asta și am de gând să-l interoghez imediat. Poate că e nevinovat, dar coincidența localizării lui în ziua aceea merită

cercetată. Așa că aduceți-mi informații despre el, orice ar putea face legătura între Martin Coates și scurgerea de informații.

— Asta-i o decizie importantă, a intervenit sergentul Buckland. Să suspectezi un polițist în funcție.

— S-au mai întâlnit cazuri în care polițiștii în funcție au încălcat legea, sergent, și nu facem decât să mergem pe urma dovezilor. Deci aș sugera să lăsăm deoparte orice preocupări politice și să trecem la treabă.

Unii dintre polițiști erau deja în picioare, însă Chandra a ridicat mâna să-i oprească.

— Încă ceva. O să fie fără îndoială o anchetă dificilă, nu în ultimul rând pentru că un procent semnificativ din opinia publică o să aplaude ce-au făcut Steven și frații lui. Eu nu, și sunt sigură că nici vreunul dintre cei de față. A fost comisă o crimă – de fapt, două crime – și este treaba noastră să ne asigurăm că oricine a pus în mișcare acest șir tragic de evenimente este reținut și judecat conform legii.

Orice am crede noi despre Mark Willis, oricât de dezgustați am fi de crima lui, trebuie să ținem minte că are părinți, frați și prieteni care sunt acum îndurerați.

Merită dreptate. Merită să știe cine l-a condamnat la moarte. Deci pentru ei, pentru binele nostru, al tuturor, hai să-l găsim pe șobolanul care s-a jucat de-a Dumnezeu cu viața altcuiva.

21.

— Doar că nu-s sigură că asta trebuie făcut.

A ezitat, aruncând o privire spre soțul ei, după care a continuat:

— Adică discutăm de mulți ani, însă e foarte scump. Și cum vine Crăciunul, sunt îngrijorată de cât o să fie factura până la urmă.

Doctorița de vârstă mijlocie s-a întors către el, sperând să-i spună ceva liniștitor, poate ceva despre o reducere. În mod normal, Mike ar fi profitat de ocazie, sesizând că ușa era întredeschisă, dar azi cuvintele trecuseră pe lângă el și abia le înregistrase. Iritat, soțul ei a preluat inițiativa.

— Dar gândește-te la ce economii o să facem la costurile de energie. În timp, geamurile astea o să-și scoată banii. Nu-i așa, amice?

— Categoric, a răspuns Mike, dând din cap absent.

— Nu știu ce să zic, a replicat doctorița. N-am putea să luăm o broșură și să ne mai gândim?

— Sigur, sunt la recepție, a zis Mike îndatoritor. Luați una în drum spre ieșire.

Consternați, cei doi au plecat, soțul aruncând priviri furioase către Mike, iritat de lipsa lui de implicare și de rezultatul nesatisfăcător al vizitei. Mike i-a alungat din minte, cu gândul în altă parte, însă când s-a întors a dat de Simon, energicul lui șef.

— Care-i treaba, frate? Ți-ai ieșit din mână?

Pusese întrebarea cu zâmbetul pe buze – ca și cum ar fi fost doar o bârfă de birou –, dar tonul tăios era greu de ignorat.

— Vânzarea aia aproape că se făcea singură. În mod normal, până acum ar fi fost încheiat și semnat contractul.

Dincolo de bunăvoință, se citea o nedumerire autentică, poate chiar îngrijorare.

— Ea nu era încă pregătită, a răspuns Mike încercând să pară competent. O s-o convingă el și se întorc după Anul Nou, ascultă la mine.

— Să sperăm, pentru că obiectivele alea de vânzări nu se realizează singure, Mike, și de la sediul central mă presează să fac reduceri pentru eficiență…

Mike era tentat să-i spună unde să se ducă – avea 15 ani mai mult decât amărâtul ăsta de David Brent –, dar a zâmbit și a răspuns:

— Atunci mai bine trec la treabă.

Și-a luat haina de la costum și cheile de la mașină.

— Unde te duci? l-a întrebat Simon. Credeam că ai clienți programați în cursul dimineții.

— Următorul e vizită la domiciliu, a mințit Mike. O bătrână care nu poate să

iasă din casă. Am zis că trec eu pe la ea.

— N-am văzut-o în programare.

— A sunat dimineață, la prima oră și mi s-a făcut milă de ea. Ar putea fi o vânzare mare, pare puțin cam disperată și știi și tu cum sunt eu, suflet bun…

— Păi, grăbește-te, o să fim aglomerați azi.

— Mă-ntorc înainte să-ți dai seama că am lipsit.

Mike i-a făcut cu ochiul și a ieșit în grabă. Vedea în reflexia din vitrină că Simon nu-și desprindea privirea de el, convins că e ceva „aiurea” în comportamentul lui, dar nu-i păsa. De când primise mesajul anonim azi-dimineață, nu se mai putuse gândi la nimic altceva și avea în minte doar imagini cu Courtney Turner ducând o viață fericită și fără griji în Colchester. Cum arăta acum? Ce punea la cale? Mai avusese probleme cu poliția? Părea foarte probabil, pentru că întotdeauna fusese

cea dominantă, cea mai sadică dintre cele două fete, forța motrice din spatele uciderii fără rost a Jessicăi, însă simțea dintr-odată că trebuia să afle. Știa că e riscant, că s-ar putea să nu se aleagă cu nimic, dar n-avea cum să ignore mesajul.

Și de-asta, cu toate că șeful lui își dăduse clar seama de minciuna lui străvezie, n-a dat înapoi, ieșind cu pas grăbit din showroom. N-avea niciun rost să ezite, n-avea niciun rost să amâne.