Mike Burnham a clătinat din cap dezgustat, enervat de atitudinea de macho a parlamentarului. Încă de când auzise știrea despre uciderea lui Mark Willis, rămăsese lipit de televizor, urmărind buletinele de la Sky, BBC și ITV, după care dăduse pe Newsnight. Guy Chambers, un ministru adjunct de la Justiție și o față
foarte familiară în talk-show-urile politice, era principalul invitat și tuna și fulgera împotriva Serviciului de Probațiune.
— Evident, n-avem toate datele, a continuat el, făcând o tentativă slabă să
pară circumspect, dar dacă e vorba despre o breșă de securitate catastrofală, atunci vor trebui să existe niște schimbări, de la vârf în jos. Profunzimea incompetenței Serviciului de Probațiune a fost dezvăluită în timpul anchetelor lui Usman Khan și Joseph McCann și se pare că nu s-a schimbat nimic, deși ei susțin că au făcut reforme ample…
Mike a închis televizorul, incapabil să mai suporte. De-a lungul anilor, auzise zeci de politicieni susținând că au poziții dure în privința criminalității, promițând să reformeze sistemul justiției penale, să pună pe primul loc victimele, dar nu se schimbase niciodată nimic. Erau doar vorbe goale, parlamentari ambițioși care încercau să profite de un curent avantajos în speranța îmbunătățirii palmaresului de lideri și apelau la susținătorii fideli ai partidului, fără să facă nimic ca să-i ajute pe cei care suferiseră cu adevărat. Ce știau oamenii ăștia despre justiție? Despre cum e să faci ce e corect? Ei, funcționarii publici, sistemul, îi protejau pe cei care încălcau legea și pe ucigași. Cădea pe umerii bărbaților și femeilor de rând să țină
populația în siguranță, așa cum dovediseră evenimentele de la Bolton. Unii o să-i critice pe făptași pentru atacul asupra lui Willis, o să-i considere renegați sau justițiari, dar mulți alții o să-i laude, o să sărbătorească faptul că băieții ăia trei i-au făcut în sfârșit dreptate mamei lor. Mike cu siguranță n-o să le critice acțiunile
– ce altceva puteau să facă atunci când balanța era atât de mult înclinată în favoarea infractorilor? –, dar, de fapt, nu avea sentimentul de triumf la care sperase. Cumva, nu reușea să se raporteze la durerea altcuiva, oricât de tare se străduia.
A urcat pe palier și s-a dus spre dormitor. Ca de obicei, a dat radioul pe Classic FM cât se pregătea de culcare. Nu suporta liniștea care cuprindea casa după
lăsarea întunericului și lăsa de multe ori radioul pornit toată noaptea, ca să nu stea singur în tăcerea zdrobitoare. Îi era dor de fosta soție, îi era dor de familia lui, dar cel mai mult îi era dor de Jessica. Atunci când era treaz, era la serviciu sau la cumpărături, avea treburi care să-l țină ocupat, dar după căderea întunericului nu mai existau astfel de distrageri. Nopțile erau mereu cele mai grele.
Întins în pat, a încercat să se lase prins de muzică, să urmărească ritmul, melodia, să-și țină creierul activ și alert. Dar îl dovedea oboseala și, oricât a încercat, nu reușea să-și țină ochii deschiși. S-a opus, s-a opus din toate puterile, îngrozit de ororile care l-ar putea vizita în beznă, dar în câteva secunde era adormit.
A venit imediat. Amintirea Jessicăi. Râzând în hohote, făcând o remarcă
obraznică, certându-se cu soră-sa, țipând la maică-sa – momente amestecate de bucurie și încordare în familie, și ar fi dat orice să le poată trăi din nou. Însă curând începură să apară și gânduri mai întunecate, imagini mai întunecate. Groaza de pe fața Jessicăi când două fete zdrențăroase i-au împins scaunul cu rotile peste grămezile de zgură din cariera părăsită, expresiile lor răutăcioase și triumfătoare cât Kaylee Jones o filma pe fetița de 11 ani îngrozită care cerșea îndurare, iar Courtney Turner o împingea pe victima neajutorată din scaunul cu rotile pe pământul tare și rece, împungând-o, lovind-o sălbatic cu picioarele, pregătindu-se de atac…
Mike a sărit în capul oaselor, sufocat, cu ochii înlăcrimați. Îi venea să-și urle chinul, să-și țipe furia, să sfâșie în bucățele lumea, dar știa că n-ar fi făcut decât să răcnească la fantome în noapte. Așa că s-a întins la loc, cu ochii larg deschiși, sfidându-și oboseala chinuitoare, luptându-se cu întunericul care amenința să-l cuprindă.
Ziua a doua
15.
Dac-ar fi putut, ar fi dormit câteva zile. Olivia se târâse din pat până la duș, apoi la cafetieră, sperând să se scuture din letargie, însă era tot frântă. Abia dacă
dormise, cu mintea zburând de la iubitul necredincios la atacul ei panicat și înapoi, de fiecare dată tot mai furioasă și mai frustrată. Se trezise chiar mai obosită decât când se culcase și se străduia să se pună pe picioare, ceea ce era o problemă, pentru că iar era în întârziere.
Era de-a dreptul imposibil să continue așa. Șase dintre membrii departamentului erau în concediu medical, de boală sau de stres, iar asta însemna că restul trebuiau să preia și activitatea lor și să-i monitorizeze și pe deținuții eliberați condiționat ai acestora, în timp ce se ocupau și de ai lor. Era imposibil, ridicol, inuman, dar treaba trebuia făcută, deci Olivia avea un program încărcat. Și-a aruncat în chiuvetă cafeaua pe jumătate băută, și-a adunat dosarele și le-a vârât într-o sacoșă de cumpărături pe care o luase din vreo piață, pe vremea când cocheta cu ideea de a mânca organic. Uluitor, ce fantezii avusese cândva despre viața elegantă la Londra, când realitatea erau chiria dureroasă, impozitele locale nerușinate, traficul cumplit și raftul cu reduceri de la Aldi.
Enervată de propria naivitate, Olivia a îndesat ultimul dosar în sacoșă. Însă în graba ei, dosarul s-a prins de mâner și s-a deschis, iar din ei au căzut pe podea câteva pagini A4 scrise înghesuit.
— Of, pentru numele lui Dumnezeu…
S-a lăsat în patru labe și a cules foile, îndesându-le înapoi în dosar. Însă i-a căzut privirea pe un text, din care mare parte fusese cenzurat. Era dosarul lui Jack Walker și, deși-l citise de zeci de ori, acum s-a oprit să se uite la el. Era un exercițiu fără rost – ce putea să mai afle acum? Și totuși, se simțea cumva obligată să
înțeleagă detaliile sordide, să priceapă profunzimile degradării lui.
Primele secțiuni ale raportului se refereau la trecutul lui. Familia din Southend, prezența mizerabilă la școală, micile confruntări cu legea. Conținea și mărturia lui Jack despre evenimentele de-acasă. Tatăl absent, mama neglijentă și, desigur, abuzul sexual. Acestea ocupau trei pagini din dosar și, cu toate că numele infractorilor fuseseră cenzurate, nu era greu de închipuit la cine se referea Jack când schița catalogul violurilor și violenței cotidiene la care fusese supus. Frații mai mari, care erau și ei acum în spatele gratiilor pentru diverse infracțiuni grave,
profitau de el de câteva ori pe săptămână, țintuindu-l la pământ, agresându-l, înjosindu-l. Erau și sugestii că, în schimb, și Jack îi aplica un tratament similar fratelui lui mai mic, Danny, deși Jack negase categoric. Olivia nu era înclinată să-l creadă, având sentimentul că acesta cel puțin îl hărțuise, pe fratele lui mai mic.
Dacă învățase ceva de-a lungul anilor, aceasta era că violența naște violență.
Privirea îi fugi la secțiunile ulterioare, unde era disecată crima înfăptuită de Jack. Era o lectură dificilă, însă Olivia nu se dăduse niciodată înapoi și nu și-ar fi făcut datoria dacă se dădea înapoi. Din nou, numele și locurile erau cenzurate, însă în realitate era o evitare fără rost, detaliile sumbre fiind cunoscute oricui din Marea Britanie. Raportul arăta cum Jack răpise un băiețel din Southend Pier, promițându-i dulciuri ca să-l ademenească într-o casă abandonată. Acolo îl torturase, violase și îl omorâse în bătaie pe copilul de patru ani, în urma unui atac pe care judecătorul îl descrisese drept „revoltător și nemilos”. În ciuda experienței sale, Olivia simți cum i se ridică fierea în gât văzând sălbăticia crimei lui Jack descrisă negru pe alb. Totuși, nu lista îngrozitoare a rănilor – coaste rupte, arcada spartă, dinții făcuți praf – era ce o dezgusta. Nu, elementele sexuale ale crimei îi întorceau stomacul pe dos, autopsia dezvăluind că Billy Armstrong avea în gură și spermă, și vată de zahăr când a fost găsit cadavrul.
Olivia a scăpat dosarul din mână și a țâșnit spre baie. A deschis ușa și a căzut în genunchi, după care a vomitat în vasul de toaletă, simțind gustul înțepător al cafelei în nas și gât. A icnit de trei ori, apoi gata, s-a rostogolit și s-a întins pe linoleumul rece. De ce-a făcut așa ceva? De ce se torturează cu detalii care erau deja fixate cu fierul roșu în creierul ei? Zăcând pe podea, Olivia se uita la tavanul pătat, întrebându-se cât de înțelept fusese să ia tocmai cazul ăsta. Ar fi trebuit oare să-l refuze? Să ceară ca Jack să-i fie repartizat altcuiva? Probabil, deși ar fi trebuit să explice de ce, ceea ce ar fi creat altă situație complicată. Poate că ar fi fost o cale mai bună totuși, indiferent ce încurcătură ar fi iscat. Poate că ar fi trebuit să fie sinceră cu superiorii ei și să lase protocoalele de siguranță să facă
restul trebii. În definitiv, Serviciul de Probațiune nu i-ar fi repartizat niciodată
cazul lui Jack Walker dacă ar fi știut că e însărcinată.
16.
Mike se uita în oglindă, abia recunoscându-l pe bărbatul care-l privea. Fusese cândva arătos, înalt și solid, o pradă pe care Alison fusese mândră că a pus mâna.
Îi plăcea să-l etaleze și mergeau împreună în puburi, baruri și restaurante din Maidstone. Nici Alison nu stătea rău la capitolul înfățișare și fuseseră un cuplu
impresionant. Dar bărbatul ăla, iubitul obraznic și arogant, dispăruse de mult, înlocuit de o stafie cu ochii înfundați în orbite, care arăta cu zece ani mai în vârstă
decât avea în realitate.
Părul era înspicat, sub ochi avea cearcăne negre, iar în trăsături o tristețe bine instalată care-i făcea pe toți să fie prudenți când voiau să-l abordeze. Și era vorba doar despre străini. Cei care-l cunoșteau cu adevărat, care-i știau povestea, aveau și mai multă grijă să-l evite. În definitiv, ce-i spui unui bărbat al cărui copil a fost ucis? A cărui moarte brutală, sadică încă e stoarsă de tabloide, alimentând fascinația sumbră a publicului pentru violența extremă? Nimic. Nu-i spui nimic.
Și-a dat cu aftershave și a tresărit când alcoolul i-a pișcat pielea obosită. Trecea în fiecare zi prin procesul ăsta complicat ca și cum ar fi fost pe pilot automat, dar cine era bărbatul care-l privea din oglindă? Carapacea asta goală în cămașă
elegantă și cu cravată? Automatonul ăsta care-și petrecea zilele preamărind avantajele geamurilor cu două foi? Lui Mike i se părea comic că încă își bătea capul să se dea jos din pat în fiecare dimineață, să-și pună costumul, să se ducă
la showroom. Știa că o face doar ca să aibă ceva de făcut, dar tot era o farsă, că
se prefăcea că e o ființă omenească normală căreia-i păsa de cariera lui, de perspective și de salariu. Juca un rol, fără să-l intereseze dacă realizează sau nu vânzările, și totuși era mai bun decât alternativă. O încercase înainte și aproape că-l ucisese – două sticle de vodcă pe zi au toate șansele să te omoare. Nu, asta era cea mai bună cale înainte, singura cale, dar în unele zile absurditatea acestei vieți îl frapa, Mike fiind condamnat să repete aceeași rutină zi de zi, să se angajeze în aceleași acțiuni fără sens, fără să-l intereseze rezultatul. Spunea de multe ori că el primise condamnarea pe viață pe care ar fi trebuit s-o primească Kaylee Jones și Courtney Turner. Iar azi simțea asta cu fiecare fibră din ființa sa.
După ce și-a mai aruncat o privire, Mike a plecat. Era măcar prezentabil, pentru că o urmă de mândrie îl obliga să facă efortul ăsta. Nu era popular la serviciu, nici n-avea un succes deosebit, dar lucra peste program fără să se plângă, așa că erau bucuroși să-l țină. Uneori, perspectiva de a continua pe calea asta în următorii 15, 20 de ani îl lăsa fără niciun pic de energie, convingere sau dorință. Chiar ar fi fost în stare? În cele mai negre momente, se gândea să termine cu toate, să încheie într-o orgie de băutură și pastile. Dar de fiecare dată îl reținea ceva. Refuza să fie considerat laș și, în plus, ce efect ar fi avut asupra lui Rachel, care îndurase deja atât de multe? Nu, n-avea de ales, trebuia să-și înghită disperarea, plictiseala și pur și simplu să meargă mai departe.
