A venit imediat. Amintirea Jessicăi. Râzând în hohote, făcând o remarcă

obraznică, certându-se cu soră-sa, țipând la maică-sa – momente amestecate de bucurie și încordare în familie, și ar fi dat orice să le poată trăi din nou. Însă curând începură să apară și gânduri mai întunecate, imagini mai întunecate. Groaza de pe fața Jessicăi când două fete zdrențăroase i-au împins scaunul cu rotile peste grămezile de zgură din cariera părăsită, expresiile lor răutăcioase și triumfătoare cât Kaylee Jones o filma pe fetița de 11 ani îngrozită care cerșea îndurare, iar Courtney Turner o împingea pe victima neajutorată din scaunul cu rotile pe pământul tare și rece, împungând-o, lovind-o sălbatic cu picioarele, pregătindu-se de atac…

Mike a sărit în capul oaselor, sufocat, cu ochii înlăcrimați. Îi venea să-și urle chinul, să-și țipe furia, să sfâșie în bucățele lumea, dar știa că n-ar fi făcut decât să răcnească la fantome în noapte. Așa că s-a întins la loc, cu ochii larg deschiși, sfidându-și oboseala chinuitoare, luptându-se cu întunericul care amenința să-l cuprindă.

Ziua a doua

15.

Dac-ar fi putut, ar fi dormit câteva zile. Olivia se târâse din pat până la duș, apoi la cafetieră, sperând să se scuture din letargie, însă era tot frântă. Abia dacă

dormise, cu mintea zburând de la iubitul necredincios la atacul ei panicat și înapoi, de fiecare dată tot mai furioasă și mai frustrată. Se trezise chiar mai obosită decât când se culcase și se străduia să se pună pe picioare, ceea ce era o problemă, pentru că iar era în întârziere.

Era de-a dreptul imposibil să continue așa. Șase dintre membrii departamentului erau în concediu medical, de boală sau de stres, iar asta însemna că restul trebuiau să preia și activitatea lor și să-i monitorizeze și pe deținuții eliberați condiționat ai acestora, în timp ce se ocupau și de ai lor. Era imposibil, ridicol, inuman, dar treaba trebuia făcută, deci Olivia avea un program încărcat. Și-a aruncat în chiuvetă cafeaua pe jumătate băută, și-a adunat dosarele și le-a vârât într-o sacoșă de cumpărături pe care o luase din vreo piață, pe vremea când cocheta cu ideea de a mânca organic. Uluitor, ce fantezii avusese cândva despre viața elegantă la Londra, când realitatea erau chiria dureroasă, impozitele locale nerușinate, traficul cumplit și raftul cu reduceri de la Aldi.

Enervată de propria naivitate, Olivia a îndesat ultimul dosar în sacoșă. Însă în graba ei, dosarul s-a prins de mâner și s-a deschis, iar din ei au căzut pe podea câteva pagini A4 scrise înghesuit.

— Of, pentru numele lui Dumnezeu…

S-a lăsat în patru labe și a cules foile, îndesându-le înapoi în dosar. Însă i-a căzut privirea pe un text, din care mare parte fusese cenzurat. Era dosarul lui Jack Walker și, deși-l citise de zeci de ori, acum s-a oprit să se uite la el. Era un exercițiu fără rost – ce putea să mai afle acum? Și totuși, se simțea cumva obligată să

înțeleagă detaliile sordide, să priceapă profunzimile degradării lui.

Primele secțiuni ale raportului se refereau la trecutul lui. Familia din Southend, prezența mizerabilă la școală, micile confruntări cu legea. Conținea și mărturia lui Jack despre evenimentele de-acasă. Tatăl absent, mama neglijentă și, desigur, abuzul sexual. Acestea ocupau trei pagini din dosar și, cu toate că numele infractorilor fuseseră cenzurate, nu era greu de închipuit la cine se referea Jack când schița catalogul violurilor și violenței cotidiene la care fusese supus. Frații mai mari, care erau și ei acum în spatele gratiilor pentru diverse infracțiuni grave,

profitau de el de câteva ori pe săptămână, țintuindu-l la pământ, agresându-l, înjosindu-l. Erau și sugestii că, în schimb, și Jack îi aplica un tratament similar fratelui lui mai mic, Danny, deși Jack negase categoric. Olivia nu era înclinată să-l creadă, având sentimentul că acesta cel puțin îl hărțuise, pe fratele lui mai mic.

Dacă învățase ceva de-a lungul anilor, aceasta era că violența naște violență.

Privirea îi fugi la secțiunile ulterioare, unde era disecată crima înfăptuită de Jack. Era o lectură dificilă, însă Olivia nu se dăduse niciodată înapoi și nu și-ar fi făcut datoria dacă se dădea înapoi. Din nou, numele și locurile erau cenzurate, însă în realitate era o evitare fără rost, detaliile sumbre fiind cunoscute oricui din Marea Britanie. Raportul arăta cum Jack răpise un băiețel din Southend Pier, promițându-i dulciuri ca să-l ademenească într-o casă abandonată. Acolo îl torturase, violase și îl omorâse în bătaie pe copilul de patru ani, în urma unui atac pe care judecătorul îl descrisese drept „revoltător și nemilos”. În ciuda experienței sale, Olivia simți cum i se ridică fierea în gât văzând sălbăticia crimei lui Jack descrisă negru pe alb. Totuși, nu lista îngrozitoare a rănilor – coaste rupte, arcada spartă, dinții făcuți praf – era ce o dezgusta. Nu, elementele sexuale ale crimei îi întorceau stomacul pe dos, autopsia dezvăluind că Billy Armstrong avea în gură și spermă, și vată de zahăr când a fost găsit cadavrul.

Olivia a scăpat dosarul din mână și a țâșnit spre baie. A deschis ușa și a căzut în genunchi, după care a vomitat în vasul de toaletă, simțind gustul înțepător al cafelei în nas și gât. A icnit de trei ori, apoi gata, s-a rostogolit și s-a întins pe linoleumul rece. De ce-a făcut așa ceva? De ce se torturează cu detalii care erau deja fixate cu fierul roșu în creierul ei? Zăcând pe podea, Olivia se uita la tavanul pătat, întrebându-se cât de înțelept fusese să ia tocmai cazul ăsta. Ar fi trebuit oare să-l refuze? Să ceară ca Jack să-i fie repartizat altcuiva? Probabil, deși ar fi trebuit să explice de ce, ceea ce ar fi creat altă situație complicată. Poate că ar fi fost o cale mai bună totuși, indiferent ce încurcătură ar fi iscat. Poate că ar fi trebuit să fie sinceră cu superiorii ei și să lase protocoalele de siguranță să facă

restul trebii. În definitiv, Serviciul de Probațiune nu i-ar fi repartizat niciodată

cazul lui Jack Walker dacă ar fi știut că e însărcinată.

16.

Mike se uita în oglindă, abia recunoscându-l pe bărbatul care-l privea. Fusese cândva arătos, înalt și solid, o pradă pe care Alison fusese mândră că a pus mâna.

Îi plăcea să-l etaleze și mergeau împreună în puburi, baruri și restaurante din Maidstone. Nici Alison nu stătea rău la capitolul înfățișare și fuseseră un cuplu

impresionant. Dar bărbatul ăla, iubitul obraznic și arogant, dispăruse de mult, înlocuit de o stafie cu ochii înfundați în orbite, care arăta cu zece ani mai în vârstă

decât avea în realitate.

Părul era înspicat, sub ochi avea cearcăne negre, iar în trăsături o tristețe bine instalată care-i făcea pe toți să fie prudenți când voiau să-l abordeze. Și era vorba doar despre străini. Cei care-l cunoșteau cu adevărat, care-i știau povestea, aveau și mai multă grijă să-l evite. În definitiv, ce-i spui unui bărbat al cărui copil a fost ucis? A cărui moarte brutală, sadică încă e stoarsă de tabloide, alimentând fascinația sumbră a publicului pentru violența extremă? Nimic. Nu-i spui nimic.

Și-a dat cu aftershave și a tresărit când alcoolul i-a pișcat pielea obosită. Trecea în fiecare zi prin procesul ăsta complicat ca și cum ar fi fost pe pilot automat, dar cine era bărbatul care-l privea din oglindă? Carapacea asta goală în cămașă

elegantă și cu cravată? Automatonul ăsta care-și petrecea zilele preamărind avantajele geamurilor cu două foi? Lui Mike i se părea comic că încă își bătea capul să se dea jos din pat în fiecare dimineață, să-și pună costumul, să se ducă

la showroom. Știa că o face doar ca să aibă ceva de făcut, dar tot era o farsă, că

se prefăcea că e o ființă omenească normală căreia-i păsa de cariera lui, de perspective și de salariu. Juca un rol, fără să-l intereseze dacă realizează sau nu vânzările, și totuși era mai bun decât alternativă. O încercase înainte și aproape că-l ucisese – două sticle de vodcă pe zi au toate șansele să te omoare. Nu, asta era cea mai bună cale înainte, singura cale, dar în unele zile absurditatea acestei vieți îl frapa, Mike fiind condamnat să repete aceeași rutină zi de zi, să se angajeze în aceleași acțiuni fără sens, fără să-l intereseze rezultatul. Spunea de multe ori că el primise condamnarea pe viață pe care ar fi trebuit s-o primească Kaylee Jones și Courtney Turner. Iar azi simțea asta cu fiecare fibră din ființa sa.

După ce și-a mai aruncat o privire, Mike a plecat. Era măcar prezentabil, pentru că o urmă de mândrie îl obliga să facă efortul ăsta. Nu era popular la serviciu, nici n-avea un succes deosebit, dar lucra peste program fără să se plângă, așa că erau bucuroși să-l țină. Uneori, perspectiva de a continua pe calea asta în următorii 15, 20 de ani îl lăsa fără niciun pic de energie, convingere sau dorință. Chiar ar fi fost în stare? În cele mai negre momente, se gândea să termine cu toate, să încheie într-o orgie de băutură și pastile. Dar de fiecare dată îl reținea ceva. Refuza să fie considerat laș și, în plus, ce efect ar fi avut asupra lui Rachel, care îndurase deja atât de multe? Nu, n-avea de ales, trebuia să-și înghită disperarea, plictiseala și pur și simplu să meargă mai departe.

Și-a luat sacoul de la costum și s-a dus la măsuța din hol. Chiar atunci, telefonul a țârâit scurt, iar Mike l-a luat în mână. De la serviciu nu-l contactau niciodată așa devreme, iar Alison trimitea în general mesaje noaptea târziu, după ce se culca

Rachel. Deci probabil că era un mesaj nesolicitat, vreo notificare că trebuia să

ducă mașina la revizie, iar Mike a fost tentat să-l ignore, dar a învins curiozitatea.

A văzut cu surprindere că mesajul venea de la un număr necunoscut, iar conținutul l-a nedumerit și mai tare:

Courtney Turner trăiește acum sub numele Sharon Wall, peMeadow Lane nr. 24, în Colchester CO1 1AP.

Mike s-a holbat la mesaj fără să-i vină să creadă, iar inima i-a luat-o razna. Cine-l trimisese? Ce-avea de câștigat din asta? Chiar putea să fie adevărat? Javra care-i torturase, umilise și ucisese fetița chiar stătea la o oră de mers cu mașina de el?

17.

— Cum l-au găsit? Cum dracu’ au știut unde stă?

Emily fusese de acord să se întâlnească cu fostul ei soț numai de nevoie și deja regreta. Paul era ca vai de el și o bombarda cu întrebări – întrebări la care ea nu putea să răspundă.

— Habar n-am, a răspuns ea scurt. Mie nu-mi spun lucrurile astea. N-are nicio legătură cu mine.

— Sunteți amândoi apărați de același sistem, de aceiași oameni…

— Nu-i adevărat, Paul. Echipa din Bolton n-are nicio legătură cu echipa din Reading. Din motive evidente, cazurile de genul ăsta…

Emily a ezitat, detestând să se refere la ea ca la un „caz”, apoi a continuat:

— … sunt complet separate. Supraveghetorii mei n-au nicio idee despre ce se întâmplă în Bolton, și invers. Așa funcționează, așa e toată lumea în siguranță.

— Doar că e clar că nu e nimeni în siguranță. Ai văzut și tu relatările, înregistrarea făcută cu telefonul. Stăteau și-l așteptau, Emily. L-au prins într-o ambuscadă, l-au fugărit până a murit. A avut noroc doar că n-au pus mâna pe el.

— Ciudat mod să definești „norocul”.

— Știu ce vrei să spui. A fost cât pe ce să se aleagă cu țeasta sfărâmată și a scăpat doar aruncându-se peste patru benzi cu trafic în mișcare.

Practic țipa și s-a controlat brusc, conștient că alți clienți din cafenea ascultau izbucnirea lui furioasă. Coborând tonul, a continuat:

— Uite ce-i, zic doar că trebuie să stai de vorbă cu ei. Să afli ce se petrece. Să

vezi dacă tu și Sam nu trebuie să plecați o vreme sau chiar să fiți mutați cu totul.