— Bullying?

Emily a simțit pe loc cum o cuprinde furia.

— Un fel de, a răspuns Sam repede. Nu-i prea rău, dar uneori vrem să scăpăm, știi…

— Sunteți hărțuiți amândoi?

— Mda, destul de mult, de fapt.

— Dar de ce tocmai voi doi?

Sam a ezitat, apoi a răspuns:

— Din cauza prieteniei noastre. Pentru ce simțim unul pentru celălalt.

Emily l-a privit atent, deconcertată, apoi s-a adunat rapid.

— Am înțeles. Nu mi-am dat seama. Voi doi sunteți… sunteți împreună sau…?

— Păi, nu știu dacă Gavin e iubitul meu sau așa ceva, a răspuns Sam evitând privirea maică-sii. Dar aș vrea să fie. Tu ești OK?

— Sigur, bineînțeles. Sunt doar surprinsă, atâta tot, pentru că te-ai văzut o vreme cu Amy și…

— N-a fost pe bune. Sunt gay, mamă.

Vorbise atât de sigur pe el, încât Emily nu știa cum să reacționeze.

— Îmi pare rău că ți-am aruncat asta în cap, dar voiam să fiu sincer, a adăugat el, mai sigur pe sine.

— Bineînțeles, dragule. Și sunt foarte recunoscătoare… Numai că…

Sam a ridicat privirea prudent. Emily era tentată să dea înapoi, să abandoneze linia asta de gândire, însă tot a mers înainte.

— … sexualitatea e ceva fluid la vârsta ta. Ai doar 14 ani. E foarte devreme să

spui categoric ce ești și ce nu ești.

— Nu sunt de acord. Nu mi-au plăcut niciodată fetele, adică nu așa. Și acum l-am cunoscut pe Gavin…

— Mai ai răbdare, asta-i tot ce spun. Categoric, explorează-ți identitatea, dar…

— Știu cine sunt, mamă, a ripostat Sam zbârlindu-se. N-o să se schimbe.

— Toată lumea se schimbă, iubire. Nimic nu e bătut în cuie. Crești, te dezvolți, afli lucruri noi despre tine, a insistat Emily. Cine ești în copilărie nu e cine ești ca ad…

— Nu sunt copil, așa că nu mă trata ca pe un copil. Sunt gay și cu asta, basta!

Dacă ai o problemă, atunci…

— N-am nicio problemă, Sammy, l-a liniștit ea repede. Chiar n-am. OK?

Sam s-a uitat la ea, clar încă supărat și nesigur dacă s-o creadă sau nu.

— Nu te-aș judeca niciodată așa. Te rog să mă crezi.

Băiatul a ridicat din umeri, dar sinceritatea și emoția ei evidente păreau să-l fi îmbunat un pic, așa că Emily a insistat.

— Uite, e foarte târziu și tu ai ore mâine, așa că hai să mai discutăm pe tema asta mâine. Dar te rog să fii convins că nu simt decât dragoste și admirație pentru tine, mereu.

S-a întins și l-a strâns de mână, după care s-a ridicat.

— Și-acum, stinge lumina în zece minute sau n-o să fii bun de nimic mâine…

Strecurându-se afară din camera lui, Emily a închis ușa în urma ei. Fusese o zi grea, care o secătuise, iar acum nu voia decât să se bage în pat. S-a dus în dormitor, a tras draperiile, a dat drumul la radio și a început să se dezbrace. Era disperată să se culce, să uite de grijile zilei, dar buletinul de știri a făcut-o să

încremenească.

— Poliția din Bolton a confirmat acum că bărbatul care a fost urmărit și ucis în zona Daubhill la primele ore ale zilei era Mark Willis. În mai 2012, Willis, în vârstă

de 12 ani, a fost condamnat pentru violul și uciderea brutală a pensionarei Valerie Bridge din Hartlepool. Eliberat cu patru ani în urmă, se pare că Willis a trăit sub un nume fals și a lucrat la un depozit local de logistică din centrul Boltonului.

Poliția a refuzat până acum să facă alte comentarii…

Orice speranță de respiro se spulberase. Emily a rămas încremenită, abia putând să respire, șocată până în măduva oaselor. Cel mai negru coșmar al ei prinsese viață.

14.

— Vor cădea capete din cauza asta, țineți minte ce zic.

Mike Burnham a clătinat din cap dezgustat, enervat de atitudinea de macho a parlamentarului. Încă de când auzise știrea despre uciderea lui Mark Willis, rămăsese lipit de televizor, urmărind buletinele de la Sky, BBC și ITV, după care dăduse pe Newsnight. Guy Chambers, un ministru adjunct de la Justiție și o față

foarte familiară în talk-show-urile politice, era principalul invitat și tuna și fulgera împotriva Serviciului de Probațiune.

— Evident, n-avem toate datele, a continuat el, făcând o tentativă slabă să

pară circumspect, dar dacă e vorba despre o breșă de securitate catastrofală, atunci vor trebui să existe niște schimbări, de la vârf în jos. Profunzimea incompetenței Serviciului de Probațiune a fost dezvăluită în timpul anchetelor lui Usman Khan și Joseph McCann și se pare că nu s-a schimbat nimic, deși ei susțin că au făcut reforme ample…

Mike a închis televizorul, incapabil să mai suporte. De-a lungul anilor, auzise zeci de politicieni susținând că au poziții dure în privința criminalității, promițând să reformeze sistemul justiției penale, să pună pe primul loc victimele, dar nu se schimbase niciodată nimic. Erau doar vorbe goale, parlamentari ambițioși care încercau să profite de un curent avantajos în speranța îmbunătățirii palmaresului de lideri și apelau la susținătorii fideli ai partidului, fără să facă nimic ca să-i ajute pe cei care suferiseră cu adevărat. Ce știau oamenii ăștia despre justiție? Despre cum e să faci ce e corect? Ei, funcționarii publici, sistemul, îi protejau pe cei care încălcau legea și pe ucigași. Cădea pe umerii bărbaților și femeilor de rând să țină

populația în siguranță, așa cum dovediseră evenimentele de la Bolton. Unii o să-i critice pe făptași pentru atacul asupra lui Willis, o să-i considere renegați sau justițiari, dar mulți alții o să-i laude, o să sărbătorească faptul că băieții ăia trei i-au făcut în sfârșit dreptate mamei lor. Mike cu siguranță n-o să le critice acțiunile

– ce altceva puteau să facă atunci când balanța era atât de mult înclinată în favoarea infractorilor? –, dar, de fapt, nu avea sentimentul de triumf la care sperase. Cumva, nu reușea să se raporteze la durerea altcuiva, oricât de tare se străduia.

A urcat pe palier și s-a dus spre dormitor. Ca de obicei, a dat radioul pe Classic FM cât se pregătea de culcare. Nu suporta liniștea care cuprindea casa după

lăsarea întunericului și lăsa de multe ori radioul pornit toată noaptea, ca să nu stea singur în tăcerea zdrobitoare. Îi era dor de fosta soție, îi era dor de familia lui, dar cel mai mult îi era dor de Jessica. Atunci când era treaz, era la serviciu sau la cumpărături, avea treburi care să-l țină ocupat, dar după căderea întunericului nu mai existau astfel de distrageri. Nopțile erau mereu cele mai grele.

Întins în pat, a încercat să se lase prins de muzică, să urmărească ritmul, melodia, să-și țină creierul activ și alert. Dar îl dovedea oboseala și, oricât a încercat, nu reușea să-și țină ochii deschiși. S-a opus, s-a opus din toate puterile, îngrozit de ororile care l-ar putea vizita în beznă, dar în câteva secunde era adormit.