— Da!

— Dar conversația de pe 2 decembrie a durat aproape zece minute. Și următoarea, puțin sub cinci. Mie mi se pare destul de mult timp, dacă n-ai făcut decât să-l trimiți la plimbare.

Coates transpira, foindu-se stingherit pe scaun.

— Uite ce-i, prima dată a făcut frumos un pic, până s-a dat pe față și mi-a zis ce vrea. A doua oară s-a scuzat, apoi m-a presat, a insinuat că toată familia e de partea lui, că sunt convinși că a făcut ce trebuia, ceea ce clar nu-i adevărat.

— Și tu ai ascultat politicos? Foarte frumos din partea ta.

— N-a fost așa. Îl detest pe nemernicul ăla egoist; detest tot ce reprezintă el.

N-aș conspira niciodată cu el… e absurd.

— Ei bine, eu nu te cred.

Coates s-a uitat fix la ea, șocat că respingerea lui stăruitoare n-a avut niciun efect.

— Tu ești legătura evidentă între Mark Willis, scurgerea de informații și grupul Justiția Nu Doarme Niciodată. Știai unde stă Mark Willis, care îi erau obiceiurile, unde-i plăcea să bea și, din motive pe care nici nu mi le pot imagina, ai hotărât să-l trădezi și să-i aduci sfârșitul. Singurele întrebări care mi-au mai rămas sunt când ai clocit planul ăsta și de ce te-ai simțit obligat să-l duci la sfârșit.

— Nu!

Cuvântul i-a țâșnit gură, dur și percutant.

— Nu o să-mi pui mie în cârcă povestea asta! Știu genul tău – ambițioasă, nerăbdătoare, dornică să-ți faci un nume. Poate crezi că asta-i cale-a ta rapidă

spre promovare, cazul cu vizibilitate care o să te facă celebră, dar ține minte ce-ți spun, inspectore Dabral…

Vorbea pe un ton încărcat de dispreț și sfidare și o țintuia cu privirea.

— … n-o să te cațări în ierarhie scoțându-mă pe mine țap ispășitor.

26.

A rămas încremenit, cu privirea ațintită pe ușa din față. Mike Burnham avusese nevoie de mai mult de-o oră să ajungă în Colchester, făcând prăpăd prin oraș în drum spre Meadow Lane. După ce s-a asigurat că are numărul corect, a parcat puțin mai departe, pe cealaltă parte a străzii. Conștient că l-ar vedea oricine trece pe strada rezidențială adormită, s-a dat jos și a ridicat capota. Spera că lumea n-o să bage în seamă pe cineva care meșterește la motor, ceea ce o să-i asigure suficient timp să supravegheze una dintre casele înșiruite de peste drum. Se ruga doar să nu-l întrebe cineva ce e în neregulă cu mașina, pentru că nu știa absolut nimic despre motoare.

Au trecut câteva minute, apoi o oră, apoi încă una. Și tot niciun semn de viață

în casa decrepită de vizavi. Să fi fost trimis după cai verzi pe pereți? Să fie o farsă?

O parte din el spera că așa e, că toată escapada asta o să se dovedească o greșeală

prostească, iar el o să se poată întoarce la viața lui monotonă de letargie și disperare. Dar cât mai exista o urmă de îndoială, cât era posibil ca Turner să stea aici, trebuia să suporte. Totuși, îi era tot mai greu să găsească ceva cu care să-și facă de lucru sub capotă, simțindu-se tot mai mult ca un impostor. Ce-ar fi făcut dacă venea cineva și-l provoca? Vreun băgăcios din zonă sau, mai rău, vreun polițist? Cum și-ar fi justificat prezența?

Neliniștit, Mike s-a uitat la telefon ca să vadă cât e ceasul. Era aici de două ore.

Chiar dacă pleca acum, tot trebuia să-i explice lui Simon de ce a dispărut câteva ceasuri și a ratat mai multe întâlniri. Simțea cum se dezumflă ușor-ușor și-l cuprinde un val de disperare. Poate că era o nebunie să vină aici pe baza unui mesaj oarecare.

Un bubuit puternic l-a făcut să ridice privirea. Cineva ieșise din casă, trântind ușa în urmă. O siluetă feminină, cu colanți și un hanorac, care mergea grăbit pe stradă. Să fi fost Turner? O ratase? Panicat, a lăsat jos capota și a închis-o bine, după care a încuiat mașina. A așteptat până silueta grăbită a ajuns în capătul străzii, apoi a pornit în urmărire.

Femeia a țâșnit pe după colț, intrând în viteză pe strada principală și aruncând priviri neliniștite la ceas. La vreo 100 de metri în urma ei, cu telefonul lipit de ureche într-un simulacru de convorbire, Mike se străduia s-o vadă bine, dar era imposibil. Femeia avea gluga pe cap, era cu spatele și, în plus, el n-avea nicio idee cât de înaltă era acum, dacă era grasă sau slabă, pentru că ultima oară o văzuse când era o fetiță de 11 ani. Nu-i putea vedea nici măcar culoarea părului, ceea ce însemna că e foarte posibil să urmărească o străină nevinovată. Însă tot n-a renunțat.

Silueta își continua drumul, mărind viteza. A țâșnit pe o stradă, apoi a părut să

încetinească și s-a îndreptat brusc în direcția opusă. Să fi speriat-o ceva? Știa că

e urmărită? Mike a mers mai departe, ținându-se după ea, atât de aproape, că

acum simțea mirosul floral greu al parfumului pe care-l lăsa în urmă. Asta ar putea fi singura lui ocazie să vadă dacă interlocutorul lui anonim spunea adevărul. Acum femeia grăbea din nou pasul, pornind într-o alergare ușoară și aruncând încă o privire la ceas. Ceea ce l-a înveselit pe Mike. Probabil că întârzia undeva, îndreptându-se către o casă sau un restaurant nefamiliar, fără să-și dea seama că

o urmărește cineva.

Spre ușurarea lui, femeia a încetinit în apropierea unui pub. Rat’s Castle nu părea cine știe ce, cu geamurile jegoase și ușa batantă uzată, dar ea n-a ezitat și a dispărut înăuntru. Mike a încetinit pasul și s-a asigurat că trec două minute până

să tragă adânc aer în piept și să intre și el.

Interiorul era ponosit și degradat, domeniul chiulangiilor, bețivilor și studenților. Stingherit, în costumul lui elegant și cămașa apretată, Mike s-a îndreptat în grabă către bar și i-a făcut semn barmaniței, care s-a desprins fără

tragere de inimă de telefon.

— Ce să-ți dau? a întrebat ea plictisită.

Mike a cercetat din priviri rapid drafturile și a ales Carlsberg, deși nu bea niciodată bere blondă.

— Două lire jumate, amice.

A plătit în grabă, iar monedele i-au zornăit în mâna care tremura. Barmanița l-a privit curioasă, dar a luat banii și s-a dus spre tejghea. După câteva clipe, era din nou absorbită de telefon, ignorându-l complet.

Mike a sorbit de câteva ori din pahar, aducându-și aminte cât de mult detesta berea fără gust și acidulată, apoi s-a întors ca să vadă mai bine interiorul. Pentru un local așa de ponosit, era surprinzător de aglomerat, însă tot își putea zări prada, care stătea cu un grup de amici în colțul cel mai îndepărtat. Era cu spatele la el, așa că i-a examinat o clipă pe însoțitorii ei. Erau băutori de rom, toți în jur de 20 de ani, îmbrăcați cu haine la modă ieftine, împodobite cu o mulțime de accesorii lucioase. Șepci de baseball, cercei, capete rase cu model; păreau să se dea drept membri ai unei bande din LA într-un pub jigărit din Essex. În gurile câtorva băieți atârnau țigări rulate neaprinse, indicând disperarea de-a face o plimbare în curtea pentru fumători.

Mike a mai luat câteva înghițituri de bere, surprins să constate că aproape o terminase. Era agitat, se simțea ciudat de vulnerabil în bomba asta nefamiliară, dar și-a impus să rămână calm, să rămână vigilent. Venise aici cu un singur motiv.

Odată ce-și dădea seama dacă e sau nu o farsă putea să se ducă acasă. Nu era niciun motiv să pățească ceva. Cel puțin așa-și tot spunea.

A ridicat brusc privirea. În partea din spate a pubului era vânzoleală. Fumătorii se puseseră în mișcare, îndreptându-se spre ieșirea din spate. Prada lui rămăsese însă pe loc, dar acum s-a foit pe scaun și a ridicat mâna ca să-și dea jos gluga.

Mike și-a ținut răsuflarea, uitându-se atent când a ieșit la iveală o claie de păr negru. Negru, negru ca pana corbului, aceeași culoare ca a ucigașei fiică-sii.

Chiar ar putea fi ea? Ca la un semn, fata s-a întors spre prietena ei, lăsându-l pe Mike să-i vadă profilul. Timpul a părut să stea în loc, mișcările și gesturile ei încetineau pe măsură ce au dat năvală amintirile amare, pline de ură. Ea era, fără

nicio îndoială. Era Courtney Turner. Acum râdea, cu râsul ei grețos, pițigăiat, pe care-l auzise de atâtea ori în timpul procesului, când glumea cu Kaylee Jones. Din senin, l-a lovit pe Mike ca un val seismic, copleșindu-l, devorându-l.

Ură. Ură curată, concentrată.

27.

Emily a zâmbit de una singură. Când plecase, după discuția iritantă cu Paul, hotărâse să facă ceva ce nu mai făcuse niciodată în toți anii de când lucra. Avea să chiulească de la serviciu.

În mod normal, n-ar fi fost niciodată de acord cu asta. Avea opinii ferme despre responsabilitatea personală și importanța rolului de lider, dar știa că n-o să-i folosească la nimic azi. Uciderea lui Mark Willis, dezvăluirea lui Sam despre orientarea lui sexuală, teama din ochii lui Paul se adunaseră toate și o lăsaseră