În trecut, Olivia depășise momentele astea proaste frecvente cu cafea, alcool și țigări, acestea din urmă oferindu-i motivația necesară ca să ducă la bun sfârșit ziua de muncă. Doamne, ce mai tânjea acum după o țigară – să-i dea imboldul necesar, să-i alunge durerea de cap –, dar încerca să se lase, se rezuma de săptămâni întregi la o singură țigară pe zi…
Ochii i-au căzut pe chioșcul de ziare de vizavi.
— Fir-ar al naibii! a mormăit ea, după care a traversat și a intrat.
Când se îndrepta spre tejghea, a fost salutată de proprietar, un est-european cu bluză Paris St Germain, însă n-a băgat în seamă vorbăria lui, trecând direct la subiect:
— Douăzeci de Marlboro Red, te rog.
El s-a conformat, deschizând dulapul discret din spatele lui și scotocind prin el.
În timpul ăsta, Olivia s-a uitat la teancurile de ziare întinse în fața ei. A uitat pe loc de țigări, pentru că privirile i-au fost atrase de prima pagină. Toate titlurile făceau trimitere la știrea despre moartea lui Mark Willis, iar chipul lui din poza înfiorătoare de la arestare, de-acum 12 ani, se holba la cititor. Olivia știa că ziarele vor dedica nenumărate pagini evenimentelor de ieri și vor publica detalii senzaționale despre moartea fostului deținut, profitând de ocazie ca să se delecteze încă odată cu infracțiunile lui șocante. Răsfoi Mirror, care avea o mulțime de fotografii neclare de la locul crimei, după care trecu la Daily Mail. Și acesta miza pe aspectele senzaționale ale uciderii lui Willis, însă tot editorialul era dedicat unui atac nimicitor la adresa Serviciului de Probațiune, acordându-i o atenție specială lui Jeremy Firth, directorul său asediat din toate părțile. Încântat
să pună gaz pe foc, tabloidul părea hotărât să facă situația insuportabilă pentru toți cei implicați.
— Îngrozitor, nu-i așa?
Olivia a ridicat privirea și l-a văzut pe vânzător uitându-se la titluri.
— Și cine are de câștigat din toate astea? Nimeni…
Când a luat țigările, Olivia n-a zis nimic, dar a mai trecut o ultimă dată cu privirea peste titluri. Poate că vânzătorul avea dreptate – cu siguranță erau multe editoriale aici care mergeau pe ideea asta. Însă ea bănuia că opinia publică o să
aibă alt punct de vedere, ar putea considera că s-a făcut în sfârșit dreptate.
Câteva dintre tabloide adoptaseră acest raționament, însă Mirror rezumase cel mai bine acest sentiment, cu un titlu scurt, dar frapant: OCHI PENTRU OCHI
24.
— Ai văzut ziarele?
Jeremy Firth pusese întrebarea degajat, chiar blazat, dar Christopher Parkes își dădea seama că șeful lui era cât se poate de interesat de reacția sa.
— În trecere, dar n-am digerat complet încă știrile, a răspuns Christopher cu ton măsurat.
Nu era adevărat. De dimineață, citise cu atenție la el în birou toate ziarele și fluxurile de știri importante și, deși nu fusese surprins de criticile la adresa Serviciului, nivelul de venin îndreptat împotriva directorului lor veteran era de-a dreptul uluitor.
— N-am văzut nimic care ar trebui să ne alarmeze în mod deosebit, a continuat el vesel. Deși evident că o s-avem parte de o mare cantitate de critici pentru moartea lui Willis. Oricum am încerca s-o prezentăm, a fost o rasoleală de zile mari.
— Nu a noastră, a replicat imediat Firth. Echipa MAPPA din Bolton avea autoritatea și responsabilitatea deplină pentru Mark Willis. A fost greșeala lui Alice Dunne și a nimănui altcuiva.
— Deci asta-i linia oficială? a întrebat Christopher, ridicând privirea dinspre ziarele întinse pe masa de ședințe.
— Ăsta-i adevărul. Doar dacă nu crezi că mai e cineva care ar trebui să tragă
ponoasele pentru dezastrul ăsta.
Era încă un test, încă o provocare, căreia Christopher nu era pregătit să-i facă
față.
— Deci spunem că a fost o problemă locală?
— Categoric. Și e esențial să priceapă toată lumea. O să apară tot felul de teorii ale conspirației câteva săptămâni de-acum încolo. Ziariști, comentatori, miniștri, toți o să profite de povestea asta, așa că e esențial să părem credibili, neclintiți și uniți. Nu ne permitem nicio deviere de la mesajul de bază. Orice semn de slăbiciune sau divizare, și o să ne sfâșie bucățică cu bucățică, o să distrugă toată
munca noastră din ultimii 15 ani…
Exact perioada petrecută de Firth ca director, a observat Christopher, deși n-a zis nimic.
— Solidaritatea e cheia, acum mai mult ca niciodată, a adăugat Firth. Să înțeleg că pot să mă bazez pe tine că mesajul ajunge și la restul echipei de conducere?
Firth îl privea pe Christopher în ochi de parcă ar fi încercat să-i citească sufletul.
Cei doi nu fuseseră niciodată apropiați, iar Firth avusese dintotdeauna bănuieli în legătură cu ambițiile lui Parkes. Iar azi, mai mult ca oricând.
— Poți conta pe mine, Jeremy, a răspuns el cu căldură și cu un zâmbet pe buze.
O să mă asigur că înțelege toată lumea gravitatea situației și sunt dispuși toți să-și joace rolul.
— Mă bucur să aud, a răspuns Firth hotărât, bătându-l pe Christopher pe umăr. Loialitatea e foarte importantă aici. Dacă vrei să avansezi…
— Nici c-aș putea fi mai mult de-acord, a replicat Christopher tot zâmbind.
— Mă bucur că ne înțelegem.
Privirea i-a rămas ațintită asupra lui Christopher, care nu era sigur dacă voia să cimenteze relația sau să elimine lipsa de loialitate. Dar n-a trădat nimic și a menținut contactul vizual până când Firth și-a mutat privirea.
— Ei bine, înapoi în mină, a spus directorul vioi, ieșind din sala de ședințe și pornind relaxat pe coridor.
