— Un incident neplăcut, nu-i așa? Blackwell a transmis informații confidențiale cât era polițist. A incitat opinia publică să atace un suspect de pedofilie care stătea în zona Burnley. Așa e?
— Da.
— Și nu e adevărat și că el e creierul din spatele grupului Justiția Nu Doarme Niciodată, un grup online de justițiari care se specializează în demascarea așa-ziselor „pericole pentru societate”? Un grup care a părut să fie cu un pas înaintea tuturor în privința uciderii neașteptate a lui Mark Willis și a postat fotografii cu cadavrul lui la o oră după deces. Au fost cu mult înaintea marilor rețele de televiziune, a rețelelor sociale…
— Și-atunci, ai adunat doi și cu doi și ai ajuns la concluzia că eu m-am sinucis profesional ca să-i ajut pe Ian și adunătura lui de cetățeni vigilenți?
Chandra n-a spus nimic, privindu-l pătrunzător.
— Doamne, Dumnezeule, asta-i o sminteală! s-a răstit Coates, pierzându-și cumpătul. N-am nicio urmă de respect pentru Ian și cu certitudine nu l-aș ajuta în niciun fel. S-a trădat pe sine, și-a trădat vocația, ca să nu mai zic de familie, când a luat-o razna. Ideea că l-aș putea ajuta întrece orice imaginație.
— Deci nu țineți legătura?
— Sigur că nu, e un nenorocit de paria! Și în poliție, și în familie.
— Curios, pentru că ți-am verificat istoricul convorbirilor – de pe telefonul pe care recunoști că-l deții – și arată că ai vorbit cu el destul de des în ultimele câteva săptămâni.
Încă o reacție vizibilă; Coates prins din nou în corzi. Chandra a scos două coli de hârtie din dosar și le-a întors, ca să le vadă și el.
— O dată pe 2 decembrie, o dată pe 12 decembrie, apoi pe 14 decembrie.
— El m-a sunat.
— Deci ați vorbit? Recunoști?
— Da, dar…
— Despre ce-ați vorbit?
Coates a ezitat, căutând cuvintele potrivite.
— Uite ce-i, recunosc că încerca să mă aducă de partea lui și mă presa să-i dau firimituri de informație, orice ar fi putut folosi ca să-și scoată grupul în față.
— Am înțeles.
— Dar i-am zis unde să se ducă. I-am zis că pune în pericol și cariera mea, și libertatea lui.
— Deci ai spus nu și ai închis?
— Da!
— Dar conversația de pe 2 decembrie a durat aproape zece minute. Și următoarea, puțin sub cinci. Mie mi se pare destul de mult timp, dacă n-ai făcut decât să-l trimiți la plimbare.
Coates transpira, foindu-se stingherit pe scaun.
— Uite ce-i, prima dată a făcut frumos un pic, până s-a dat pe față și mi-a zis ce vrea. A doua oară s-a scuzat, apoi m-a presat, a insinuat că toată familia e de partea lui, că sunt convinși că a făcut ce trebuia, ceea ce clar nu-i adevărat.
— Și tu ai ascultat politicos? Foarte frumos din partea ta.
— N-a fost așa. Îl detest pe nemernicul ăla egoist; detest tot ce reprezintă el.
N-aș conspira niciodată cu el… e absurd.
— Ei bine, eu nu te cred.
Coates s-a uitat fix la ea, șocat că respingerea lui stăruitoare n-a avut niciun efect.
— Tu ești legătura evidentă între Mark Willis, scurgerea de informații și grupul Justiția Nu Doarme Niciodată. Știai unde stă Mark Willis, care îi erau obiceiurile, unde-i plăcea să bea și, din motive pe care nici nu mi le pot imagina, ai hotărât să-l trădezi și să-i aduci sfârșitul. Singurele întrebări care mi-au mai rămas sunt când ai clocit planul ăsta și de ce te-ai simțit obligat să-l duci la sfârșit.
— Nu!
Cuvântul i-a țâșnit gură, dur și percutant.
— Nu o să-mi pui mie în cârcă povestea asta! Știu genul tău – ambițioasă, nerăbdătoare, dornică să-ți faci un nume. Poate crezi că asta-i cale-a ta rapidă
spre promovare, cazul cu vizibilitate care o să te facă celebră, dar ține minte ce-ți spun, inspectore Dabral…
Vorbea pe un ton încărcat de dispreț și sfidare și o țintuia cu privirea.
— … n-o să te cațări în ierarhie scoțându-mă pe mine țap ispășitor.
26.
A rămas încremenit, cu privirea ațintită pe ușa din față. Mike Burnham avusese nevoie de mai mult de-o oră să ajungă în Colchester, făcând prăpăd prin oraș în drum spre Meadow Lane. După ce s-a asigurat că are numărul corect, a parcat puțin mai departe, pe cealaltă parte a străzii. Conștient că l-ar vedea oricine trece pe strada rezidențială adormită, s-a dat jos și a ridicat capota. Spera că lumea n-o să bage în seamă pe cineva care meșterește la motor, ceea ce o să-i asigure suficient timp să supravegheze una dintre casele înșiruite de peste drum. Se ruga doar să nu-l întrebe cineva ce e în neregulă cu mașina, pentru că nu știa absolut nimic despre motoare.
Au trecut câteva minute, apoi o oră, apoi încă una. Și tot niciun semn de viață
în casa decrepită de vizavi. Să fi fost trimis după cai verzi pe pereți? Să fie o farsă?
