se ducea să se vadă cu Paul? Sigur, sedanurile Audi cenușii erau destul de comune, dar recunoștea ceva din numărul de înmatriculare, OV23 la început, care arăta că e o mașină nouă. Oare chiar o văzuse mai devreme sau mintea îi juca feste?
Ce să facă acum? Să accelereze și să vadă dacă într-adevăr o urmărea? Sau să
încetinească, să încerce să vadă cine e la volan? Soarele era jos azi și se reflecta din parbrizul Audi-ului, așa că Emily a optat pentru prima variantă și a apăsat pe accelerație. Mergea cu 60, acum cu 70 de kilometri pe oră într-o zonă cu restricție de 45, dar nu-i păsa, pentru că, brusc, era speriată. Și mașina din spate părea să
fi accelerat, ținându-se după ea, iar Emily era tot mai neliniștită cu fiecare clipă.
Dacă era urmărită, cine o urmărea? A luat o decizie impulsivă și a apăsat accelerația la podea, iar mașina din spate a urmat-o, după care Emily a virat brusc la dreapta și s-a oprit derapând pe banda pentru autobuze. Frâna a smucit-o în față și centura i-a mușcat din piept, după care a revenit pe spătarul scaunului.
Audi-ul a trecut pe lângă ea, oprind brusc la intersecția din față, după care a virat la stânga pe Chequer Street și a mers mai departe.
Emily l-a privit cum se îndepărtează, simțind cum i se prelinge transpirația pe șira spinării. Ce-a fost asta? Era paranoică? Calmându-și respirația, a privit pe ceas cum trec câteva minute, apoi a pornit, făcând dreapta la intersecție și îndepărtându-se în viteză. În timp ce conducea, se uita cu atenție în retrovizoare, însă, din fericire, Audi-ul nu se mai vedea. Curând ajunsese înapoi în Woodley, cartierul pe care-l considerase cămin aproape 20 de ani. Era întotdeauna simplu de găsit loc de parcare pe strada ei și de obicei lăsa mașina chiar în fața căsuței ei modeste. Totuși, azi a hotărât să facă altfel, a dat de două ori ocol zonei, după
care a parcat la vreo 100 de metri de casă. Știa că probabil exagerează, dar ținând cont de tot ce se petrecea, nu era dispusă să riște. Mai bine să-și ia măsuri de siguranță decât să regrete mai târziu.
28.
— Care-i problema? E totul în regulă?
Russel a zâmbit, amuzat de nedumerirea și neliniștea lui Amber.
— Nu-i nimic în neregulă. De ce-ar fi? a replicat el evaziv.
— Păi, ai zis că trebuie să mă vezi urgent și e miezul zilei, așa că…
— Așa că ai presupus că mă umflam cu cocaină și ți-am trimis un SOS?
— Nu chiar, a râs Amber ușurată. Dar m-am întrebat dacă n-ai nevoie să discuți despre asta sau despre chestii de familie sau ce-o fi…
— Nu, totul e în regulă.
Amber a zâmbit liniștită, dar tot părea nedumerită. Erau într-un Pret aglomerat de lângă serviciul ei, ticsit de angajați veniți să-și ia în grabă un sendviș.
— Deci…
— Deci de ce te-am chemat aici? În timpul programului? i-a continuat Russell întrebarea, prefăcându-se revoltat în locul ei.
— Mda, cam așa.
— Voiam să te văd.
— Păi, e foarte drăguț din partea ta, dar…
— Și trebuia să se întâmple acum.
N-a mai adăugat nimic, bucurându-se de deruta ei.
— Russell, ce se-ntâmplă? De ce te porți așa ciudat?
— OK, o să mărturisesc tot. Vreau să pleci devreme de la serviciu azi.
— Sigur…
— De fapt, ar fi mai bine dacă nu te-ai mai întoarce deloc.
— Pentru că?
— Pentru că am făcut planuri, dar asta înseamnă să plecăm devreme. Poți să
te întorci la birou, să mai lucrezi câteva ore până la sfârșitul programului, să fii fată cuminte… dar ar fi mai distractiv dacă nu te-ai întoarce.
Acum Amber a părut să se relaxeze.
— Ce-i?
— Nu, nu, nu. Întâi am nevoie de un răspuns. Ești dispusă să pleci de la serviciu și să-ți petreci restul zilei cu mine? Da sau nu?
Amber l-a privit fix, clătinând din cap la obrăznicia lui, apoi a zâmbit.
— Păi, am niște zile libere și am mai stat târziu și luni…
— Bravo!
— O să zic că lucrez de-acasă și n-o să afle nimeni.
— Foarte bine, a spus Russell și s-a ridicat. La treabă!
Surprinsă, Amber s-a ridicat și ea, luându-și geanta și telefonul.
