— Deci totul e din cauza mea, pentru ce-am făcut eu?
Charlie a ridicat din umeri, nedorindu-și să-i adâncească suferința, dar și o acuzație directă ar fi avut același efect, expresia lui fiind cumplit de văzut.
— Doamne, Dumnezeule…
— Greg, am nevoie să te concentrezi…
— Deci el a fost? a ripostat el. Soțul ei, el i-a făcut Marthei…
VP - 232
— Așa se pare.
— Vrea să-mi facă rău, să mă tortureze.
— Este posibil.
— Nu, știu că așa e, a insistat furios soțul îndurerat, ducându-se spre șifonier.
A fost aici ieri.
Era rândul lui Charlie să rămână cu gura căscată.
— A venit aici?
— Nu l-am văzut. A plecat înainte să-mi dau seama ce se petrece, dar a lăsat asta.
I-a întins un plic imaculat. Când l-a deschis, Charlie a văzut un inel înăuntru.
— E verigheta Marthei, cea pe care-a luat-o el. A băgat plicul pe fanta din ușă
ieri. A vrut să demonstreze ceva, bănuiesc, să-mi scoată ochii.
Charlie se uita în plic, șocată de implicațiile acestei întâmplări neașteptate.
Instinctul lui Helen fusese corect – înlăturarea verighetei era importantă, atacurile erau ceva personal.
— Și nu ți-a dat prin cap să ne spui și nouă? l-a întrebat ea uluită.
— Urma, a protestat White fără convingere. Voiam doar să găsesc momentul potrivit.
— Sau poate că aveai de gând să nu spui nimic, pentru că în sufletul tău simțeai despre ce-i vorba? Știai că am început să adulmecăm în jurul alibiului tău, că înșelăciunea ta s-ar putea să fie dezvăluită la un moment dat…
— Uite ce-i, ce-aș fi putut să spun? a întrebat White supărat. Că ieșisem să
fac sex cu altă femeie în timp ce un nebun mi-a ucis soția și mi-a pus copilul în pericol? N-am putut s-o fac, pur și simplu n-am putut. Aș fi fost un proscris nenorocit.
— Deci te interesează mai mult reputația ta decât să ajuți să se facă dreptate pentru Martha?
Greg s-a întors cu spatele, rușinea îi anulase furia.
— Dacă veneai la noi ieri, am fi putut scotoci cartierul după martori. Dar nu, l-ai lăsat să scape. Mai bine, decât să-ți asumi ce-ai făcut, cine ești cu adevărat…
Mersese prea departe, dar nu se putea abține. Îi clocotea sângele în vine văzând cât de egoist era. Însă nu trebuia să-l judece, o făcea el, ghemuit acum pe podea și prinzându-și fața cu mâinile. Autorul acestor crime îngrozitoare își propusese să-i distrugă pe bărbații ăștia perfizi și necredincioși și nu încăpea îndoială că reușise.
Coborând privirea spre grămada distrusă din care se auzeau suspine, Charlie a știut că Greg White avea să fie bântuit de faptele lui tot restul vieții.
VP - 233
• Capitolul 124
— Cred că s-ar putea să fi găsit ceva.
Wilson a ridicat privirea de la birou, entuziasmat de tonul insistent al detectivului-agent Malik. A dat fuga spre ea și s-a aplecat spre monitor, unde se vedea o captură granulată dintr-o înregistrare de pe o cameră de supraveghere, cu un BMW alb parcat lângă o casă elegantă, cu ușa încadrată de două ferestre.
— Am aruncat o privire la camera de la Grange Park, a continuat Malik fără
suflare. Mașina lui Richard Westlake rămânea întotdeauna parcată în fața casei maică-sii în timpul vizitelor de joi seara, așa că m-am gândit că probabil vine iubita lui la el – pe jos, cu mașina, cu bicicleta, până la casa de prezentare. Ei bine, BMW-ul ăsta serie 5 apare în fiecare joi în jurul orei 20, parchează în partea din spate a complexului, la câteva minute de mers pe jos de casa de prezentare.
— Foarte prudent, foarte discret, a fost de acord Wilson.
— Am verificat și înregistrările de săptămâna trecută de la camera de trafic de pe Winchester Road și, uite, același BMW intră în Common pe 9 ianuarie, în jurul orei 19:30, și nu pleacă până la 23:45.
— Al cui e?
— Conform registrului auto, a fost cumpărat acum doi ani de Alicia Stoneman. Detectivul-agent Jennings a făcut niște verificări – stă la o adresă de la marginea Ocean Village, cu soțul ei, Michael. Și asta-i poza de pe profilul ei de Facebook.
Japhet Wilson s-a apropiat și mai mult când a afișat Malik fotografia. Chipul atrăgător, zâmbitor era încadrat de păr blond lung, iar ochii căprui sclipeau în soarele de vară.
