bunul plac, acum el era cel distrus și învins. Când polițistul i-a citit drepturile, ținându-l țintuit la pământ, Alex Blythe nici nu s-a opus, nici nu l-a băgat în seamă, zăcând nemișcat pe jos, cu fața în asfaltul murdar, tăcut ca un mormânt și înfrânt.
• Capitolul 149
Helen se uita la cadavru, fără să simtă nicio urmă de triumf, ci doar un sentiment copleșitor de tristețe. Michael Stoneman fusese găsit dimineață
devreme de un trecător care-și plimba câinele, trupul fugarului fiind întors cu fața în jos în apă. În viață, fusese un bărbat puternic, plin de viață, însă acum, acoperit de iarbă-de-mare și nisip, părea demn de milă.
De ce te afectează unele cazuri mai mult decât altele? Era greu de spus, însă
Helen nu putea nega golul din stomac, o senzație sâcâitoare de greață, în timp ce privea în jos spre atacatorul ei. Crimele pe care le comisese fuseseră perverse prin planificare și depravate prin execuție, și totuși Helen știa că Stoneman nu era un om rău din fire. De-asta moartea lui îngrozitoare, în timp ce se lupta cu valurile care se abăteau nemilos asupra lui, nu-i provoca decât durere.
Dacă viața s-ar fi desfășurat așa cum își planificase el – dacă iubita lui soție Rosemary ar fi învins cancerul –, atunci Stoneman și-ar fi trăit viața ca un om fericit, cu frica legii. Însă viața lui o luase razna, durerea și umilințele pe care le suferise după moartea ei distrugându-i busola morală și în cele din urmă și VP - 271
sănătatea mintală. Furia și durerea lui fuseseră disipate trecător de relația cu Alicia, doar ca să revină cu și mai multă forță când și-a dat seama cât de tare pătase memoria lui Rosemary căsătorindu-se pripit și neinspirat. Cât de furios trebuie să fi fost pe el – pentru impulsivitate, prostie și orbire –, și cum trebuie să fi consumat ura asta de sine bunătatea din el, până nu mai rămăseseră decât furia, disperarea și violența!
Helen n-avea să găsească niciodată scuze pentru ce făcuse el – cum ar fi putut? –, dar nici n-avea să-l condamne pentru acțiunile lui, și dacă ar fi putut să-i întindă o mână tămăduitoare, să-l readucă la viață ca să primească o pedeapsă dreaptă, ar fi făcut-o. Nu voise să se termine așa, deși o atacase și voise s-o omoare, și nu avea nicio satisfacție. Doar încă o moarte pe conștiința ei.
— Ați terminat, doamnă? Criminaliștii vor să se apuce de treabă.
Helen s-a întors și l-a văzut pe detectivul-sergent nerăbdător de la poliția din Avon și Somerset.
— Sigur că da, e-al vostru. Mulțumesc din nou că m-ați lăsat să vin.
— Măcar atât puteam face.
Polițistul s-a tras în spate ca să-i facă loc, cu o expresie de venerație deloc ascunsă. Helen i-a mulțumit și și-a văzut de drum, însă când a ajuns pe poteca spre vârful stâncii de deasupra, s-a oprit să mai arunce o privire la trupul fără
viață al lui Stoneman. Era un bărbat care trăise, iubise și pierduse. Care simțise poate prea mult, durerea și furia distrugându-l în final. Un bărbat care, până la urmă, fusese incapabil să facă față durerii usturătoare a trădării. Ceva despre care Helen știa multe.
• Capitolul 150
— Am dat-o-n bară. N-am cum să spun altfel. Îmi pare foarte rău pentru felul cum m-am purtat. N-aveam niciun drept să te tratez așa…
Cuvintele se revărsau din ea, dar i se împleticea limba și era stângace din cauza noutății situației în care-și cerea scuze. Emilia simțea că roșește în fața lui Sam, care stătea vizavi de ea, calm și tăcut.
— Mai mult, ai avut dreptate. Nu mi-e ușor să spun, crede-mă…
I-a zâmbit, încercând să glumească, însă n-a primit nicio reacție.
— Pot… pot să fiu crudă și insensibilă. Am dat năvală peste tristețea oamenilor – peste suferința lor – de nenumărate ori, fără să mă gândesc la durerea pe care s-ar putea să le-o provoc. Și știu că nu cântăresc bine efectul VP - 272
acțiunilor mele și nici al cuvintelor, și ar trebui, pentru că orice scriu, orice tipărim are un impact. Nu pot să nu pun întrebările alea, să nu fiu în situațiile alea, dar poate că aș putea să le abordez cu mai multă grijă, cu mai multă
atenție și să mă gândesc mai bine la ce scriu, înainte să scriu.
Nu erau scuze pregătite în pripă ca să-l liniștească pe Sam, chiar vorbea serios. În ea se schimbase ceva în ultimele câteva zile; era mai circumspectă
acum – în asemenea măsură, încât o grațiase efectiv pe Helen Grace, hotărând să nu reclame atacul și îngropând orice referire la implicarea ei în moartea unui fost ofițer de poliție, care fusese relatată în principal drept un accident tragic.
Acest nucleu de cunoaștere de sine, această formă de reținere era poate adevărata moștenire a relației cu Joseph Hudson.
— Oricum, asta-i mea culpa mea, cel puțin partea profesională. La nivel personal…
Emilia simțea că devine purpurie la față, dar a continuat:
— Mi-e dor de tine. Gata, am zis-o. Nu știu ce sunt sentimentele astea – abia dacă ne cunoaștem –, dar orice-ar fi, sunt puternice. Dacă ai venit doar ca să
accepți scuzele mele, atunci hai să ne strângem mâna și să ne despărțim prieteni. Însă dacă ești dispus să mă ierți și s-o luăm de la început, aș vrea să
încercăm și să dăm o șansă acestui „ceva”. Pentru că… pentru că aș fi foarte tristă dacă n-am face-o.
S-a sprijinit de spătar, extenuată. Sam a privit-o o clipă, apoi a răspuns:
— Știi ceva, Emilia…
Ea s-a încordat, așteptând lovitura.
— … ăsta-i cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva vreodată. Scuzele sunt acceptate și da, hai să fim împreună până nu mai putem. Aș fi un idiot să te las să-mi scapi din cauza unei dispute prostești, care a fost în principal vina mea.
Sora mea zice tot timpul că-s prea prins de viziunea mea cu nasul pe sus…
Emilia a râs, emoționată și mai ușurată decât putea spune.
— Cât despre tine, poate că ești rigidă și ai o vânătaie spectaculoasă…
A întins mâna și și-a trecut degetul peste obrazul ei.
— … dar știi ce? Îmi place cum arăți.
