Ultimul vuiet s-a stins, apoi Helen a auzit în spate un zgomot care a făcut-o să
se întoarcă. Stoneman ieșise din cabină și venea din nou spre ea. Avea sânge pe față, sprânceana dreaptă era umflată și deformată, dar se mișca nestingherit, împins de furie. A ajuns la ea într-o clipă, ridicând lama urâtă spre gâtul ei.
Helen s-a aruncat în spate, s-a lovit de cârmă și a ricoșat, căzând și evitând la mustață saltul disperat al lui Stoneman. S-a lovit de punte, coastele izbind lemnul neiertător. A urlat de durere, dar nu era momentul pentru compasiune și milă, iar Stoneman a sărit din nou spre ea. Helen s-a târât pe punte, căutând o cale de scăpare, iar privirea i s-a oprit la catarg. Urmăritorul era aproape, așa că
ea s-a aruncat spre catarg și s-a prins de greement. Dacă reușea să urce pe stâlpul care se legăna, poate că reușea să mai câștige niște timp, poate suficient ca să ajungă cavaleria.
S-a prins de unul dintre cabluri și și-a pus un picior pe catarg, pregătită să
urce. Însă chiar atunci, a auzit un țipăt asurzitor, când Stoneman s-a aruncat spre ea. Fără să se gândească, s-a împins cu putere și s-a îndepărtat de catarg.
VP - 263
Chiar la timp, pentru că lama toporului a lovit fibra de sticlă cu un scrâșnet dezgustător. S-a trezit alunecând spre prora iahtului, incapabilă să încetinească.
După câteva clipe, s-a oprit brusc și a lovit tare cu capul balustrada metalică.
Amețită și simțind durerea, s-a ridicat iar greoi, doar ca să-și vadă urmăritorul apropiindu-se pentru lovitura de grație.
Blocată în prora îngustă, n-avea încotro să fugă. Stoneman a sesizat situația și s-a repezit spre ea, cu securea ridicată. Barca se legăna pe valuri, ridicându-se și coborând violent, iar Helen a alunecat din nou, dar a reușit să se agațe de cablul de siguranță care trecea prin balustrada metalică, singura barieră între ea și marea învolburată. Cablul i-a susținut greutatea, însă a și blocat-o, lipind-o de proră. Stoneman a profitat de situație și a lovit jos, luând-o prin surprindere.
Helen și-a aruncat picioarele într-o parte și a încercat să se lipească de balustradă, dar era prea târziu – lama i-a străpuns coapsa stângă, făcând o tăietură urâtă în partea laterală a pantalonilor de piele.
Durerea era cumplită, dar și-a înăbușit un urlet, nevrând să-i dea satisfacție lui Stoneman. Acesta zâmbea triumfător și a lovit din nou cu toporul. Helen s-a aruncat în spate și s-a izbit de balustradă, care a aruncat-o în calea lamei. A încercat să-și oprească elanul, dar fără succes, iar securea i-a trecut razant peste abdomen.
O clipă, a crezut că o să leșine. Durerea o fulgera; agonia era atât de intensă, încât era incapabilă să se mai miște. Urlând ca marea care-i înconjura, Stoneman a ridicat toporul deasupra capului, apoi l-a lăsat în jos cu toată forța.
Helen s-a aruncat în dreapta, iar lovitura a ratat-o cu câțiva centimetri, lama tăind curat cablul de siguranță, înainte să se înfigă în balustrada de dedesubt, înjurând înnebunit, Stoneman a eliberat toporul. Helen, sprijinită în mâini și genunchi printre bucățile de cablu, s-a ridicat, conștientă că acum între ea și apă
nu mai era decât o balustradă spartă.
Stoneman s-a apropiat din nou, țintindu-i sălbatic capul. Helen își putea imagina măcelul pe care l-ar face toporul când i-ar zdrobi țeasta și, disperată, a ridicat mâna să se apere. L-a prins pe Stoneman chiar sub încheietura mâinii, a strâns cu forță și a răsucit din toate puterile. Luat prin surprindere, atacatorul a urlat de durere și a dat drumul toporului, care a lovit puntea înainte să sară în apele agitate de dedesubt. Stoneman era acum aproape, Helen îi simțea răsuflarea pe față, așa că n-a șovăit și și-a aruncat capul înainte, lovindu-l în puntea nasului. Atacatorul a urlat și s-a împleticit în spate, după care s-a îndreptat și a privit-o cu ochii înfundați în orbite de ură și fața plină de sânge.
VP - 264
O clipă, s-au privit în ochi, în timp ce barca se clătina sălbatic, iar marea mugea. Helen s-a rugat ca, rămas fără armă, Stoneman să devină rațional, chiar să se predea, dar el a atacat din nou, apropiindu-se să lovească.
— Predă-te, Michael. S-a terminat…
Stoneman s-a încruntat la ea, cu mintea cuprinsă de furie și violență.
— Câtă dreptate ai…, a șuierat el.
A privit-o direct în ochi. Helen sperase să vadă disperare, extenuare, poate chiar regret. Dar n-a văzut decât aceeași mânie cumplită care îl cuprinsese pe Marko Dordevic înainte s-o atace. Instinctiv, s-a ghemuit, pregătindu-se să
retrăiască momentul, însă tot i-a înghețat sângele în vine când l-a auzit șoptind:
— Hai s-o terminăm împreună.
S-a aruncat spre Helen, urlându-și furia și frustrarea. Trupul lui solid a intrat în ea, și au căzut amândoi prin balustrada ruptă, îndepărtându-se de barcă în apa agitată. Lumea s-a răsturnat cu totul. Dezorientată și amețită, Helen a crezut o clipă că zboară și se prăbușește ca să-și găsească sfârșitul, apoi a fost brusc smucită în spate, în vreme ce Stoneman, surprins, și-a continuat singur coborârea înspăimântătoare. Helen era sfâșiată de durerea care-i aducea lacrimi în ochi, însă când a ridicat privirea a fost încântată să vadă că firul de siguranță tăiat pe care și-l încolăcise pe mână cu câteva clipe înainte rezista.
Dordevic o făcuse de râs, dar n-avea de gând să se lase păcălită și a doua oară.
Dedesubt, Stoneman se zbătea în apă, cu brațele întinse. Primul instinct al lui Helen a fost să-i întindă mâna, să-l tragă înapoi pe iaht, dar furia criminală din ochii lui a făcut-o să stea pe gânduri și, în clipa aceea, totul a fost pierdut, iar Stoneman a dispărut sub valuri. Helen a rămas agățată de prora, cu trupul chinuit izbit fără încetare de coca iahtului. Mâna începea să-i alunece pe cablu, rămasă fără voință, dar cu un ultim salt disperat și-a ridicat mâna pe resturile balustradei sparte și a prins-o ferm.
Urlând în agonie, s-a ridicat, trăgându-și tot corpul înapoi pe punte, după
care a aruncat cablul și s-a prăbușit pe punte într-o grămadă însângerată și extenuată, ținându-se de încheietura rănită. Și în timp ce zăcea acolo, neajutorată și distrusă, pe barca înclinată, a zărit în cele din urmă apărând din ceață prora navei de la Paza de coastă.
VP - 265
EPILOG
• Capitolul 147
A pornit hotărât pe coridor, împrăștiindu-i din cale pe privitori. Sarcina pe care o avea de dus la capăt avea să fie dificilă, chiar istovitoare, dar n-avea niciun rost să se eschiveze – când un membru este infectat, cel mai bine e să-l tai repede și curat. Și exact asta avea de gând comisarul-șef Peters. Era momentul să pună capăt carierei lui Helen Grace la Southampton Central.
Toate privirile s-au întors spre el când a intrat în centrul de comandă, câțiva dintre polițiștii tineri ridicându-se chiar de la birouri. Peters a cercetat încăperea, a văzut-o imediat pe Charlie Brooks, ascunsă în biroul ei cu detectivul-agent McAndrew, și le-a făcut semn să se apropie.
— În regulă, oameni buni, a spus el pe ton binevoitor, când cele două femei s-au apropiat de semicercul de polițiști care-l înconjura.
— S-a întâmplat ceva? a întrebat Brooks, alarmată vizibil de apariția lui neașteptată.
— Dimpotrivă, a răspuns el generos. De fapt, am venit să vă felicit pe toți. Ați avut deja două zile să digerați ce s-a petrecut alaltăieri seară și trebuie să spun că gândirea rapidă și curajul vostru nu numai că au salvat o viață, dar au și ajutat la tragerea la răspundere a unui ucigaș pervers.
Nu era chiar adevărat, deși nu l-a corectat nimeni.
Cadavrul lui Michael Stoneman fusese adus de valuri pe o plajă din Somerset în cursul dimineții. Domnia terorii se încheiase, însă familia White și celelalte victime ale lui Stoneman n-aveau să primească niciodată dreptatea după care tânjeau.
