— Scuze, domnule, a spus Malik în timp ce le urma și ea exemplul, punând cât de multă batjocură în ultimul cuvânt.
Abia ce rostise ea cuvintele, că detectivul-agent Jennings a înaintat și și-a pus și el legitimația pe masă. Toți ochii din încăpere s-au întors acum spre detectivul-agent Japhet Wilson, cel mai nou membru al echipei.
— Și tu, detectiv-agent Wilson? a întrebat Peters batjocoritor. O să-ți arunci și tu cariera pe geam?
A urmat o pauză lungă, cât proaspătul detectiv-agent se lupta cu conștiința sa, adus într-o situație în care nu crezuse niciodată că o să ajungă.
— Cred că trebuie, a răspuns el în cele din urmă, aruncându-și și el legitimația. Helen Grace a fost motivul pentru care am venit aici.
Iar acum s-au întors cu toții deodată spre Peters. Acesta i-a privit, incapabil de data asta să găsească o replică semnificativă. Era o nebunie, nebunie curată, însă hotărârea și fermitatea lor era cât se poate de limpede, iar în momentul acela comisarul-șef de poliție Alan Peters și-a dat seama cât de greșit evaluase situația.
Venise aici dorind, așteptându-se s-o îngroape pe Helen Grace, dar probabil că el era cel terminat.
VP - 268
• Capitolul 148
Asta era. Ajunseseră la capăt.
Alex Blythe lovea în tastatură, cu degetele mișcându-se ca într-o ceață, căutând adresa lui Siobhan Martin. Era negru de supărare pe Nicholas, dar era la fel de supărat și pe el, dându-și seama cât de greșit îl evaluase pe potențialul asasin. Avusese nevoie de cineva puternic, hotărât și, mai mult ca orice, disperat, cineva pe care să-l poată obliga s-o distrugă pe Helen Grace. Pe hârtie, Nicholas Martin părea perfect, însă alegerea lui se dovedise dezastruoasă –
întâi, profesorul încercase să se elibereze, apoi încercase fără tragere de inimă și nu reușise s-o prindă pe Grace în ambuscadă, după care încercase să-l mituiască
pe torționarul lui ca să-l elibereze. Evident că Blythe îl pusese la locul lui pe voyeurul de doi bani, aducându-i aminte de înțelegerea pe care-o făcuseră și așteptându-se să-l vadă făcând imediat sluj… însă Martin pur și simplu se făcuse nevăzut. Nu mai luase deloc legătura cu el în ultimele trei zile, timp în care Helen Grace își văzuse complet netulburată de ale ei.
Cu toate astea – cu tot eșecul lui Nicholas Martin de a se ține de cuvânt –, Alex Blythe se abținuse să-l pedepsească. O parte din el încă spera că profesorul va trece în cele din urmă la treabă, pentru că realitatea era că nu mai avea pe nimeni altcineva. Ceilalți doi candidați pe care-i contactase nu-i înghițiseră
cacealmaua, preferând să cadă în dizgrație decât să comită o crimă.
Consideraseră, pe bună dreptate, că psihiatrul nu va lua legătura cu lumea exterioară decât dacă va fi strict necesar, de teamă să nu fie localizat. Martin însă cedase repede, îngrozit că și-ar putea pierde familia, postul, că ar putea fi demascat în cele din urmă ca un pervers jalnic ce era. Însă în final nu făcuse ce trebuia, fusese incapabil să-și sacrifice sufletul ca să-și salveze stilul de viață. Iar acum eșecul lui era evident, se dăduse la fund, îi întorsese spatele fostului său psihiatru. Multe apeluri telefonice rămăseseră fără răspuns, ceea ce-i spunea lui Blythe tot ce trebuia să știe. Oare Martin tocmai îi mărturisea soției? Colegilor?
Încerca să-și minimalizeze, poate chiar să-și explice greșeala, deși era ceva și dezgustător, și penal? Ei bine, al naibii să fie el dacă viermele ăla avea să scape basma curată! Alex Blythe știa că avea să-și rupă toate punțile când îl demasca pe profesor, însă furia era mai puternică decât orice altceva. Omul trebuia pedepsit.
Clipurile video incriminatoare s-au încărcat în câteva secunde, iar între timp Alex Blythe a adăugat la CC adresele părinților lui Martin, după care a trimis în cele din urmă e-mailul. L-a trimis cu inima grea, dar măcar avea să distrugă o VP - 269
viață. Știa totuși că era o victorie à la Pirus, care anunța încheierea îndelungatei urmăriri a lui Helen Grace.
S-a ridicat și s-a dus spre fereastră. Ar fi o nebunie să se întoarcă în Anglia? S-o urmărească el pe Grace? Ar fi prostesc de riscant, dar ce altă variantă avea? O
viață petrecută pândind în umbră, mutându-se pe continent dintr-un hotel provincial în alt hotel provincial, în timp ce ei îi mergea foarte bine pe coasta de sud? Nu, nu suporta să se gândească la asta. Dar să se întoarcă în Southampton? În bârlogul lupului? Sigur nu putea fi așa tâmpit, nu?
Renunțând la fanteziile frivole, Blythe s-a dus spre pat.
Geanta era deschisă și a împachetat totul rapid, aruncând înăuntru puținele lui lucruri. Avusese de gând să stea mai mult, însă tăcerea lui Martin îl agita și, în cele mai negre momente, se convinsese singur că profesorul se dăduse de partea dușmanului ca să-l prindă, aliindu-se cu Grace în loc s-o distrugă.
Probabil că era paranoic, dar n-avea niciun rost să-și asume riscuri.
S-a întors la birou, și-a luat laptopul și s-a aplecat să scoată încărcătorul din priză. Când s-a îndreptat și se pregătea să se ducă înapoi la pat, a zărit ceva. O
mișcare afară. S-a dus în grabă la fereastră și s-a uitat printre perdelele de plasă, brusc alarmat. În fața hotelului trăseseră trei mașini fără însemne, blocând intrarea și ieșirea. Chiar în clipa aceea, trei bărbați sobri, îmbrăcați în costume, coborau din vehicule, cu legitimațiile la vedere. Era imposibil, dar adevărat. Îl găsiseră.
În câteva secunde, Blythe alerga pe coridor, cu geanta bălăngănindu-se în spate, și se îndepărta de cameră. Auzea deja voci gălăgioase la parter, polițistul francez de la investigații criminale dând instrucțiuni echipei. Când a ajuns la casa scării principale, Blythe s-a uitat peste balustradă, alarmat să-i vadă pe polițiști urcând deja în grabă. Camera lui era la etajul al doilea, aveau să ajungă
acolo în câteva secunde, așa că n-a șovăit; a străbătut repede coridorul și a ieșit pe scara de incendiu.
Când ușa s-a închis încet, lui Blythe i s-a părut că aude o alarmă în interior. A grăbit pasul și a coborât scara metalică, încercând să nu facă prea mult zgomot.
Avea mașina în spatele clădirii, într-o mică parcare – dacă reușea să ajungă până
acolo, încă mai putea scăpa. Când a ajuns la parter, a rămas lipit de zid și s-a strecurat fără obstacole în spatele hotelului.
Aici s-a oprit și s-a uitat pe după colț, să vadă dacă-l pândește vreun pericol.
Spre marea lui ușurare, nu se vedea nimeni. Nu mai avea decât un sprint de 30
de secunde până la mașină. Odată instalat în spatele volanului, putea accelera pe aleea laterală și să fie plecat înainte să-și dea polițiștii seama că a dispărut.
VP - 270
— Nu mai e mult, Alex, și-a șoptit în timp ce fugea spre mașină, încercând să
se calmeze.
Încă două minute și totul o să se termine. Mai avea 20 de metri până la mașină, acum 10, acum cinci. Asta era, scăpase de griji. Cu un oftat de ușurare, a tras de mânerul ușii… apoi s-a aruncat brusc într-o parte. L-au cuprins confuzia și dezorientarea, urmate imediat de o durere sfâșietoare, când a căzut la pământ, cu o greutate apăsătoare peste el. Geanta i-a alunecat de pe umăr, eliberându-l, însă când se zbătea să-și găsească un sprijin, a simțit un genunchi osos împingându-l în spate, în timp ce mâinile i-au fost trase neceremonios la spate. Rămăsese fără suflare, era în stare de șoc, însă nu încăpea nicio îndoială
că greșise – poliția supraveghease parcarea, îl așteptase, iar acum pusese mâna pe el.
Când cătușele i-au ciupit încheieturile, a fost cuprins de furie și revoltă, care au fost imediat înlocuite de un sentiment zdrobitor de deznădejde. După ce fusese atâta vreme un păpușar sinistru și atotputernic care distrugea vieți după
