meargă în paralel cu ea, Helen a virat brusc, tăind fața unei mașini, ca s-o ia în viteză pe Bentham Street. Așa era întotdeauna drumul spre casă – neregulat, capricios, improvizat. Dacă nu-și putea prezice nici ea traseul, spera că nici vreun potențial asasin n-ar reuși. Era extenuant să trăiești așteptând permanent o moarte violentă, însă Helen nu vedea altă cale. Pentru că deși eul ei logic îi cerea să nu mai vadă fantome în orice umbră, partea ei instinctuală rămânea veșnic în alertă, privindu-i cu suspiciune până și pe agenții de la narcotice care participaseră la raidul din seara asta și considerând o sursă de îngrijorare orice om pentru care nu putea garanta personal. Ținând cont de trecutul ei pestriț, lista de aliați de bună-credință era foarte scurtă, de unde și starea ei veșnică de alertă.
Acum era pe Firth Street și se îndrepta spre apartamentul ei. O parte din ea tânjea să se întoarcă acasă, între pereții familiari, dar o alta era tentată să
meargă mai departe – să conducă pe șoseaua paralelă cu țărmul sau chiar spre nord, pe M25, unde putea să facă slalom prin trafic, să fie permanent cu un pas înaintea destinului. Era o nebunie, dar în ultima vreme nu se simțise niciodată
mai în siguranță decât atunci când gonea pe străzile libere. Se gândea că era mai greu să lovești o țintă în mișcare.
Poate că într-o bună zi o să se termine. Poate că Agenția națională pentru criminalitate sau Interpolul o să pună mâna pe Blythe și o să-l rețină în sfârșit pe cel care o chinuia. Dar până atunci, paranoia și suspiciunile erau dezlănțuite, iar coșmarul părea fără sfârșit.
VP - 5
• Capitolul 3
Martha ținea ochii închiși, rugându-se să se termine chinul.
Atacatorul îi ordonase să se întindă pe burtă în pat, iar ea nu îndrăznise să se opună, nici chiar când îi îndesase o cârpă murdară în gură și-i răsucise brațele la spate, legându-i încheieturile. După doar câteva clipe, îi simțise degetele căutându-le pe ale ei și, pentru un moment derutant, se gândise că încerca s-o țină de mână. Dar apoi simțise cum îi smucește cu putere verigheta și-și dăduse seama ce intenții avea. A urmat curând și inelul de logodnă, ambele smulse fără
menajamente, în ciuda rezistenței articulației inelarului. Apoi agresorul se liniștise, ridicându-se și îndepărtându-se.
Inițial, Martha fusese prea șocată ca să reacționeze, dar confuzia și alarma se transformau acum în furie. Era casa ei, dormitorul ei, inelele ei – mementouri prețuite care reflectau angajamentul ei față de Greg, dar și logodna lor din Hawaii și nunta din Beaulieu. Cum îndrăznea să-i smulgă inelele de parcă ar fi fost simple zorzoane, bucăți de metal și piatră care să fie vândute pentru câteva bancnote, fără urmă de căldură? Ce fel de bădăran era? Chiar acum, îl auzea scotocind prin cutia ei de bijuterii, servindu-se din darurile și achizițiile făcute într-o viață întreagă, ca să nu mai vorbim despre moștenirile de la mama sa, înainte de moartea ei prematură.
Calmează-te, Martha. Calmează-te.
Cuvintele îi răsăriseră în minte nechemate, dar binevenite. Da, jumătate din ea voia să urle, să-și smucească legăturile, să-și țipe revolta, dar partea mai înțeleaptă îi recomanda prudență și-i amintea care era miza. În minte i-a apărut pe neașteptate imaginea lui Bailey, iar revolta s-a risipit pe loc, înlocuită de îngrijorarea pentru copil. Câtă vreme și ea, și fetița rămâneau nevătămate când se încheia atacul ăsta cumplit, ce mai conta dacă pierdea câteva bijuterii? Acum se simțea ca o proastă fiindcă-și făcuse griji pentru lucruri care puteau fi înlocuite, poate chiar recuperate. Carnea și sângele erau cele care contau.
Trebuia să nu scoată niciun sunet și să stea liniștită. Să facă tot ce i se spune, apoi să aștepte neajutorată, dar ușurată, întoarcerea lui Greg. Chiar când se gândea la asta, furia și-a croit drum în gândurile ei – de ce nu era Greg aici să le apere? –, dar a alungat rapid acuzațiile neproductive. Nu era vina lui. Singura persoană vinovată era intrusul violent care se fâțâia acum prin casa lor.
Atacatorul terminase de scotocit prin comodă și acum se lăsase din nou liniștea. Martha nu îndrăznea să se uite, abia avea curaj să respire, așteptându-l pe hoț să iasă din cameră și să pornească pe coridor. Și-a încordat auzul să audă
VP - 6
momentul în care pleacă, dar, spre spaima ei, se îndreptase din nou spre pat și se așezase pe saltea. Instinctiv, Martha și-a tras genunchii în sus și i-a lipit unul de altul. O stăpânea groaza – simțea că rămâne fără suflare și era amețită, cu lacrimi în ochi. Să fi fost furtul ăla dezagreabil doar o primă insultă, prima parte a unei violări dezgustătoare a vieții și a fericirii ei? Brusc, și-a dat seama că
trebuia să se deplaseze și s-a tras într-o parte, încercând să se arunce de pe pat.
Abia își mișcase corpul totuși, înainte să simtă pe spate o mână grea care o apăsa pe saltea. Martha tot s-a zbătut, încercând cu disperare să se elibereze, însă apăsarea atacatorului era nemiloasă, iar greutatea brațului lui o lipea cu totul de pat. Se aștepta din clipă în clipă să-i simtă mâinile aspre sfâșiindu-i hainele, pielea, dar spre surprinderea ei nu s-a întâmplat nimic. Parcă bărbatul ar fi stat acolo fără să facă nimic, doar uitându-se la ea. Îi simțea privirea străpungând-o, de parcă ar fi stat întinși în pat ca un cuplu bizar…
Iar acum, brusc, perfect clar, Martha a știut exact ce se petrecea. A știut că
situația era și mai gravă decât își imaginase la început. Era judecata. Cea spre care se îndreptaseră inexorabil evenimentele din ultimii doi ani. A deschis ochii și s-a întins să-și vadă atacatorul, hotărâtă să se milogească pentru viața ei, în ciuda cârpei îngrozitoare din gură, care o sufoca. Dar a fost împinsă iar în jos, inamicul nu voia s-o privească în ochi.
Disperată, s-a uitat prin cameră, căutând un mijloc de salvare. Privirile i-au fost atrase de oglinda de pe ușa șifonierului, care-i oferea o vedere parțială
asupra călăului ei. Era învăluit în umbră, sinistru și nedeslușit, dar chiar și așa știa că el e, știa de ce-a venit. Fixându-și privirea în oglindă, Martha a încercat să-și dea seama despre ce era vorba, căutând în semiîntuneric, în timp ce inima îi bătea îngrozită. În sfârșit, a văzut: lama unei securi care sclipea în lumina dinspre palier.
A încremenit, apoi, cu o izbucnire bruscă de energie, a urlat, a țipat din toți rărunchii, chiar în timp ce cârpa umedă îi aluneca pe trahee. Era dureros, sufocant și până la urmă inutil – înainte ca urletul ei mut să se stingă, atacatorul a lovit, coborând cu forță securea pe ceafa ei.
• Capitolul 4
Nimic nu se clintea, nimic nu se mișca. Afară se auzea vântul neiertător, care zgâlțâia ferestrele și clătina cutiile de scrisori. Dar în casă domnea o liniște mormântală.
VP - 7
Detectivul-sergent Charlie Brooks a stins luminile și a urcat la etaj, cu grijă să
evite a șaptea treaptă, care protesta întotdeauna zgomotos, pentru că nu voia să-și deranjeze fetele adormite. Jessica și Orla erau o belea și în cele mai bune zile, dar astă-seară fuseseră deosebit de dificile – se ciorovăiseră, plânseseră, fuseseră obraznice, iar când adormiseră în cele din urmă, Charlie era complet extenuată. În seara asta ar fi trebuit să citească împreună cu Jessica, fetița mai mare, dar nu fusese în stare, așa că preferase să adauge o notă fictivă în jurnalul de lectură și optase pentru un pahar de vin. Sauvignonul blanc sec fusese înviorător, dar n-o scăpase de nodul încordat din stomac. Pentru așa ceva, alcoolul nu era suficient.
Când a ajuns în capul scărilor, Charlie s-a strecurat pe palier până în dormitorul principal. Mâna i s-a dus instinctiv spre întrerupător, dar apoi a retras-o. În seara asta nu voia să vadă strălucirea puternică luminând patul ordonat și gol, a preferat confortul întunericului. Prefera tot mai mult așa, de multe ori se dezbrăca în beznă, să nu atragă atenția asupra siluetei sale de după
naștere; înainte era îngrijită și suplă, acum se simțea greoaie și neatrăgătoare.
La început o făcuse ca să-și ascundă forma de partenerul ei Steve, acum o făcea și pentru ea, dar nu se simțea mult mai bine.
S-a așezat pe pat sorbind din vin și și-a scos telefonul din buzunar. S-a uitat printre apelurile recente și, după ce a ezitat o clipă, a apăsat pe APEL. A simțit imediat cum i se strânge nodul din stomac. Știa că era proastă, ba chiar un pic nebună, dar voia să stea de vorbă cu el, să se lase liniștită de vocea lui plăcută și blândă. Dar, previzibil, a intrat mesageria vocală.
— Bună, sunt Steve. Lasă un mesaj!
Charlie a închis și a aruncat telefonul pe pat. Încă o noapte singură, încă o noapte întrebându-se pe unde o fi el. De fiecare dată când întreba, Steve dădea vina pe muncă și spunea că trebuie să rămână până târziu la atelier, însă de unde apăruse toată munca asta, valul ăsta de reparații de mașini? Ce era atât de urgent că trebuia să stea nopți în șir departe de casă? O înfuria și o umplea de resentimente. Dar mai mult decât atât, o speria. Curând avea să fie aniversarea lor – un eveniment de care Steve făcea mare caz de obicei –, însă anul ăsta abia dacă scosese o vorbă. Parcă nu l-ar mai fi interesat, parcă nu i-ar mai fi păsat.
S-a ridicat, s-a dus la fereastră și a tras perdeaua. Vântul se liniștise și strada întunecată era lipsită de viață și rece, încremenită în timp. Își dorea ceva activitate care s-o distragă – un cuplu îmbrățișându-se în timp ce trecea grăbit, cineva care-și plimba câinele sfidând dezlănțuirea naturii, chiar și Steve grăbindu-se spre casă –, dar nu era nimic, nicio mișcare. A simțit un val de emoție, nefericire ascunsă în panică, pe care a încercat s-o înăbușe. Nu trebuia VP - 8
să fie paranoică, să-și lase anxietatea s-o cuprindă cu totul. Putea în schimb să
se adune și să găsească de făcut ceva productiv – erau o mulțime de cazuri de actualizat și o grămadă de treburi prin casă care-o așteptau –, totuși, cu toate bunele ei intenții, și-a dat seama că nu se poate mișca. Era copleșită de nesiguranță, de teamă și, cu toate că știa că își face rău singură, a rămas nemișcată, uitându-se în noapte, pierdută în beznă.
• Capitolul 5
S-a oprit în prag, uitându-se înapoi în cameră. Trupul fără viață al Marthei White era întins pe pat, ascuns în întuneric. De la distanță ai fi zis că doarme, desprinsă de lume. Dar picăturile de sânge împroșcate pe perete, care se prelingeau acum spre podea, pătând tapetul într-un purpuriu obscen, trădau minciuna acestei fantezii.
