Helen a simțit din nou o înțepătură violentă de regret pentru fetița de doar un an, care n-avea să mai simtă niciodată sprijinul și dragostea aceea. Știa că

fotografiile de genul ăsta erau de multe ori regizate și că era posibil să existe secrete întunecate ascunse în viețile acestui trio fericit, însă era imposibil să nu vezi dragostea, entuziasmul și optimismul de pe chipurile lor, mărturie a unei familii care a trăit, a iubit și apoi a fost distrusă violent.

• Capitolul 10

Un zgomot l-a făcut să ridice privirea, smulgându-l din reverie. Greg White se pierduse în gânduri sumbre, îngrozitoare, când l-a readus brusc la realitate scâncetul lui Bailey. Dezorientat și confuz, s-a întors și a descoperit că fusese tulburat de un scâncet de încântare. Fetița lui se simțea bine.

Părea imposibil, ținând cont de evenimentele cumplite din noaptea aia, dar era indiscutabil. Era pe jos și se uita la televizor, gângurind și zâmbind la ghidușiile lui JoJo și GranGran. Să vezi că încă era posibilă bucuria era în același timp și profund mișcător și profund tulburător. Contradicția lovea adânc, ideea că Bailey habar n-avea despre dezastrul care îi lovise familia, despre pierderea amară pe care o suferiseră. Cu timpul, când avea să fie în stare să înțeleagă, o să-i explice ce s-a petrecut, dar și numai gândul îl îmbolnăvea. Ce cuvinte putea găsi să exprime o asemenea oroare? Cum putea să-i explice ei, când nici lui nu i se părea real?

Era în stare de șoc, știa, și totuși încă nu reușea să înțeleagă ce se întâmplase.

După ce dăduse declarația la poliție, plecase acasă la părinți, în Shirley, și se prăbușise în brațele lor, cu Bailey încă adormită în scaunul ei din mașină, fără să

știe de nimic. Ambii aveau de parcurs traseele lor – el, de la șoc amorțit la furie, apoi durere și poate, în cele din urmă, acceptare, iar ea, de la fericire la pierdere. Avea să fie un proces dureros și lent și, pentru amândoi, năucitor. Deși știa toate faptele, moartea cumplită a Marthei i se părea de neînțeles, iar Bailey VP - 18

avea să fie la fel de neajutorată. N-avea să-și poată exprima sentimentele ani la rând, dar nu se punea problema că în tot acest timp avea să-i lipsească prezența mamei. Că avea să tânjească să-i simtă atingerea, sărutările și afecțiunea. Ce-o să înțeleagă din absența bruscă a mamei ei? O să plângă? O să protesteze? Sau o să meargă mai departe, găsind alinare în brațele tatălui sau ale bunicilor, care o adoraseră dintotdeauna și care acum vor deveni o prezență permanentă în viața ei?

Lui Greg i-a trecut brusc prin cap că Bailey s-ar putea să nici nu și-o mai aducă aminte pe Martha. Evident că o să-i arate poze și o să facă tot ce poate să-i păstreze amintirea vie, dar oare Bailey o să-și aducă aminte cu adevărat parfumul, atingerea, prezența mamei? Gândul că s-ar putea să… uite, pur și simplu, era cumplit.

El însă n-o să uite niciodată. Din clipa în care intrase în dormitor simțise că e ceva în neregulă, chiar înainte să aprindă veioza care îi dezvăluise scena aceea de măcel. Întâi se împleticise în spate și căzuse grămadă pe palier, incapabil să

înțeleagă ce însemnau cearșafurile îmbibate de sânge sau trupul brutalizat de pe pat. Patul lor, patul conjugal unde râseseră, plânseseră, se certaseră, se împăcaseră și iubiseră. Unde o concepuseră pe fetița lor. Era creuzetul căsniciei lor, al familiei lor, un loc unde trăiseră bucurie, fericire și emoție, și totuși în final se dovedise a fi locul distrugerii lor, un loc al violenței, groazei și durerii.

Fugise de el, fugise imediat ce reușise să-și ia în brațe fetița și alergase la telefon, însă știa că imaginea distrugerii nu-l va părăsi niciodată, imprimată cu detalii sângeroase în creier.

N-o să se elibereze niciodată de ea, o să-i bântuie gândurile când e treaz și coșmarurile când doarme, mulți ani de-acum încolo. Avusese totul – o soție iubitoare, o fiică frumoasă, o casă mare, o afacere de succes –, dar acum nimic nu mai avea nicio valoare, era pătat de ticăloșia altui om. N-avea s-o mai vadă

niciodată pe Martha lui cea șarmantă, n-o să mai simtă niciodată încântarea că

are o asemenea femeie minunată, nici n-o să mai pună vreodată piciorul în casa care fusese cândva bucuria și mândria lui.

• Capitolul 11

— Ușa din față era încuiată pe dinăuntru, din ce zice soțul. Pare că omul nostru a intrat prin spate, doamnă…

VP - 19

Helen i-a mulțumit polițistului Cottesloe și a coborât treptele. Sincronizarea era perfectă, pentru că imediat ce a ajuns în hol, a apărut un chip familiar, pășind cu atenție în casă în timp ce-și băga în buzunar legitimația.

— ’Neața, Charlie.

Vechea ei prietenă a ridicat privirea surprinsă, după care a reușit să

zâmbească ușor.

— De data asta e urât rău, așa că dacă ai mâncat ceva la micul-dejun, mai bine mai stai un pic, a avertizat-o Helen.

Cuvintele ei au părut s-o întristeze și mai mult pe Charlie, care a ridicat resemnată din umeri. Părea obosită în dimineața asta, lipsită de vioiciunea ei obișnuită.

— Dacă n-ai nicio problemă să faci o recunoaștere sus, aș vrea să verific punctul de intrare.

— Sigur, a răspuns Charlie, punându-și mănușile de cauciuc și luând-o spre scară.

Helen s-a uitat la ea intrigată, apoi s-a întors și a mers pe calea marcată prin bucătărie, îndreptându-se către spălătorie.

Era clar că tovarășa ei de arme avea ceva – Charlie fusese distantă și necomunicativă în ultima vreme –, dar orice-ar fi fost, trebuia să mai aștepte.

Helen avea treabă.

Spălătoria micuță era pustie, fotograful plecase deja. Nu s-a grăbit și a cercetat încăperea pe îndelete. Era un spațiu modern, bine echipat, cu mașină

de spălat și uscător de rufe, dulapuri de depozitare lăcuite și un uscător de rufe de modă veche atârnat de tavan. Pe scândurile de lemn atârnau haine proaspăt spălate – pantaloni, șosete, tricouri și o mulțime de costumașe de bebeluș viu colorate –, dar Helen a întors privirea, nu voia să lase emoțiile s-o distragă.

A traversat podeaua placată cu gresie și s-a oprit lângă ușa care dădea într-un coridor secundar îngust. Era stilul modern, o sticlă securizată enormă cu o ramă de aluminiu de bun-gust. În interior, în fața ușii era un covoraș inserat în podea, pe care se afla broasca, îndoită și inutilă. Helen făcea deja socoteli – casa era în capul străzii, ceea ce însemna că un intrus aflat pe aleea laterală nu putea fi văzut din alte case. Ușa de sticlă însemna că acesta putea vedea bine înăuntru și se putea asigura că nu e nimeni pe-aproape, iar covorașul ar fi înăbușit zgomotul încuietorii căzute în interior. Întrebarea era cum fusese scoasă.

Helen a ieșit în aleea laterală și s-a întors să cerceteze tocul ușii. Și și-a găsit răspunsul. Ceva mare și plat – poate o lamă de topor? – fusese forțat între marginea ușii și toc, chiar deasupra încuietorii, apoi fusese împins și tras astfel încât presiunea să crească la fiecare mișcare, îndoind tocul până când cedase VP - 20

ceva. Acest ceva fusese încuietoarea, care sărise ascultătoare pe jos. Cât durase până reușise să intre? Două minute? Mai puțin?

Ceva mai încolo, a văzut intrigată o cameră de securitate în aleea laterală, îndreptată direct spre ușă. Părea modernă și funcțională, cu o luminiță roșie aprinsă. O fracțiune de secundă moralul i s-a ridicat, dar când s-a apropiat a observat că lentila fusese acoperită cu un strat de spray negru.

Înjurând în surdină, Helen s-a îndreptat spre grădină. Era mare, cu plante tunse artistic, o peluză întinsă flancată de o potecă de piatră care ducea spre partea din spate. Pe calcanul casei era prinsă o lampă de securitate mare, cu un senzor care supraveghea atent pajiștea și limitele ei. Dar firul care atârna dedesubt era o dovadă în plus a precauțiilor luate de intrus. Dacă ar fi aruncat lumină asupra lui când se îndreptase spre casă, se asigurase că n-o să se întâmple la fel și la plecare.

A încercat să-și înăbușe anxietatea tot mai intensă și a pornit pe potecă, uitându-se după urme de frunziș strivit sau urme de pași pe jos. N-a găsit nimic și a ajuns la magazie. Dacă intrusul atacase doar pentru că i se ivise ocazia, probabil că furase arma de-aici, însă lacătul era la locul lui, iar ferestrele erau încuiate, o dovadă în plus că venise pregătit.

Helen a ajuns la poarta din spate, unde stătea acum de pază un polițist în uniformă. Dincolo de ea, pe toată lungimea străzii se întindea un pasaj de trecere prin spatele caselor. Era fără îndoială practic pentru locatari, dar era și un coșmar din punct de vedere al asigurării securității, pentru că avea acces la porțile din spate ale caselor exclusiviste. Când s-a aplecat, nu a fost surprinsă să

constate că poarta fusese forțată, iar lacătul spart zăcea pe jos.

S-a întors spre casă. Scenariul uciderii Marthei White începea să prindă

formă încet-încet și, chiar când se apropia de magazie, Helen a mai observat ceva, încă un mic detaliu al unei povești macabre cu pătrundere prin efracție și violență. Pe marginea potecii din grădină se afla un tufiș înalt și, când s-a apropiat de el din alt unghi, a remarcat că unele dintre crenguțele de jos fuseseră rupte de curând, iar seva era încă alb-deschis. S-a lăsat în mâini și în genunchi și a văzut și o urmă parțială, imprimată în solul umed și având încă apă

de ploaie în ea.

Helen s-a înfiorat, știind exact ce însemna. După ce a intrat în grădină, atacatorul a alergat până la tufiș, folosindu-l probabil ca să se ascundă cât a supravegheat casa. Acolo zăbovise, învăluit în beznă, cu violența pulsând în minte, uitându-se în sus la locuința liniștită din suburbii și așteptând momentul să lovească.

VP - 21

• Capitolul 12

— Ghici ce văd, care începe cu litera „H”…

Emilia Garanita nu-și putea ascunde zâmbetul văzând-o din punctul ei de observație pe Helen Grace.

— Halucinantă? Hoinară? Haioasă?

Ziarista a chicotit, amuzată de propriul joc de cuvinte, urmărind-o cu o bucurie pură pe polițista veterană cum pășea încet pe cărarea din grădină. Chiar și de la distanță, Emilia își dădea seama că Helen părea tulburată.