Greg a încuviințat și o clipă n-a zis nimic, dus pe gânduri. În cele din urmă, a continuat, cu glas vlăguit:
— Ea și Berman ăsta au avut o aventură de-o noapte, după o petrecere la serviciu. Martha a regretat imediat – individul era un ciudat – și i-a explicat foarte limpede că n-are nicio dorință să aibă o relație cu el. Dar Berman n-a acceptat, a avut senzația că aveau un soi de legătură specială, așa că a început s-o hărțuiască și să-ncerce să se bage peste ea. Când ea i-a explicat că n-are nicio șansă, situația a devenit neplăcută.
— Adică?
— A început să lanseze zvonuri despre ea, să-i păteze reputația. I-a trimis jucării sexuale la birou și a încercat să facă să pară că e un fel de curvă…
Vocea i-a tremurat, durerea temperându-i furia.
— Și atunci ce s-a întâmplat?
— Păi, evident că ea a făcut plângere. Firma a încercat să se eschiveze, dar cu timpul comportamentul lui a devenit atât de dezgustător, că au fost nevoiți să
facă o anchetă internă. Până la urmă, l-au sancționat – a fost suspendat și după
VP - 27
aia dat afară, când au văzut că situația nu se îmbunătățea. Era un paria nenorocit.
— Și asta n-a rezolvat lucrurile?
White a ridicat privirea spre ea, cu o expresie cinică și amărâtă.
— Viața lui se dusese de râpă și dădea vina pe Martha. A acostat-o pe stradă, a venit la ea acasă. După aia, când eram împreună, a apărut până și la petrecerea noastră de logodnă, cu un braț de crini. Era un țăcănit.
— Presupun că ați solicitat un ordin de restricție?
— Și l-am și obținut. Nu că ne-ar fi folosit la ceva. Tot venea acasă, de-asta am pus camerele și luminile. Asta a părut să aibă efect o vreme, însă a apărut din nou acum câteva săptămâni și a acostat-o în oraș. Credeam că am scăpat, că
puteam să ducem o viață normală…
Și acum chiar a cedat, suspinând amar în mâini. Helen l-a lăsat să-și verse oful, așteptând înainte să pună întrebarea următoare.
— L-ai văzut în apropierea casei aseară?
White a clătinat încet din cap.
— Dar Martha? A pomenit de vreo preocupare sau îngrijorare ieri?
Încă o clătinare din cap.
— Am înțeles. Poți să-mi spui câte ceva despre mișcările tale de-aseară?
Suspinele au încetat, iar Greg White a ridicat brusc privirea.
— Am fost să mă antrenez, ca în fiecare marți seară. Ar trebui să particip la maratonul Londrei în februarie, să strâng bani pentru organizația noastră
caritabilă pentru copii.
— Singur?
— Da, n-am reușit să găsesc niciun idiot care să vrea să alerge peste 30 de kilometri de trei ori pe săptămână.
— Unde-ai alergat aseară?
— The Common. Îmi ia zece minute să ajung acolo, fac 20 de ture, după aia vin acasă.
— La ce oră era?
— Am… am plecat de-acasă pe la ora 19. M-am întors puțin înainte de miezul nopții.
Helen tocmai voia să continue cu întrebările pe tema asta, când White a vorbit brusc, cuvintele parcă revărsându-se din el.
— Nu voiam să mă antrenez serile. Sigur că nu voiam, dar eram foarte ocupați la serviciu și cu Bailey, nu era alt moment când să pot…
Durerea l-a copleșit din nou, iar pe obraji au început să i se prelingă lacrimi.
Dacă suferința lui pentru că nu fusese acasă să-și apere familia era mimată, cu VP - 28
siguranță era un actor desăvârșit – soțul îndurerat care arăta disperat, tras la față, bântuit.
— OK, o să trimit un ofițer de legătură cu familia, care să te-ajute să
gestionezi situația. La un moment dat o să avem nevoie de o declarație formală, cu mărturii despre cronologie, așa că dacă există ceva care să-ți susțină
afirmațiile despre locul unde te aflai – telefon mobil, martori, camere, orice –, ar fi de ajutor.
White a rămas cu privirea în pământ, fără să aibă nicio reacție.
