Poarta a scârțâit zgomotos anunțându-i sosirea, așa că n-a mai pierdut timpul și s-a îndreptat cu pas grăbit spre ușa din față. A ridicat mâna să bată, când a început să-i vibreze buzunarul. Și-a scos repede telefonul și s-a uitat la numele de pe ecran; i-a stat inima – era comisarul-șef Alan Peters.
— Bună dimineața, domnule! a răspuns ea, pe cel mai energic ton de care era în stare. Pot să vă ajut cu ceva?
Era o întrebare pe care Helen și-o pusese de multe ori de la sfârșitul ultimei sale anchete majore, ținând cont de tensiunea care le afecta în continuare relația.
— Vreau o actualizare despre crima din Belmont Road.
Vrea doar să vadă ce fac, și-a spus Helen. Stilul ei independent și relația nechibzuită cu fostul ei coleg, detectivul-sergent Hudson, îi deteriorase definitiv relația cu comandantul secției, care o urmărea cu atenție acum. Ceea ce o scotea nespus de mult din sărite. Ea era cea nevinovată în toată povestea asta nefericită – și de aceea rămăsese în funcție, în timp ce Hudson fusese dat afară
din poliție și îl aștepta acum un proces penal pentru abuz de funcție –, dar știa că dacă vrea să-și păstreze postul, trebuie să se poarte frumos.
— Am făcut un tur preliminar al zonei. Se pare că intrusul a intrat în casă
aseară târziu, a ucis-o pe Martha White și a plecat cu câteva bijuterii de valoare…
— Fir-ar al naibii! N-aveau niciun fel de măsuri de securitate?
— Atacatorul s-a ocupat de ele când a intrat. A fost foarte metodic și calculat, ceea ce sugerează fie că e un profesionist, fie că avea o motivație foarte puternică să ucidă.
— Tot folosești masculinul, a răspuns Peters calm. Ești sigură că-i bărbat?
— Nu sută la sută, dar asta sugerează dimensiunile unei urme de încălțăminte găsite în grădină și violența atacului. Lovitura mortală a fost aplicată cu o forță considerabilă și a despicat cu totul craniul victimei.
Argumentul l-a redus la tăcere, iar Helen a profitat de ocazie ca să încerce să
încheie discuția.
— Acum urmează să discut cu soțul – evident că o să raportez dacă aflu ceva important.
VP - 25
— Neapărat. Ținând cont de averea victimei și de natura atacului, putem fi siguri că o să fie o știre relatată pe larg.
Helen și-a înăbușit pornirea de a-i răspunde că era evident. Când victima unei infracțiuni violente era fotogenică, bogată și albă, știrea avea întotdeauna un loc privilegiat în presă, iar alte victime „mai puțin vandabile” cădeau mai jos în lista informațiilor. O înfuria la culme, dar era indiscutabil adevărat, ceea ce însemna că Peters o să stea pe capul ei permanent de-acum încolo.
— Vreau să fiu la curent cu tot, a adăugat el, confirmându-i temerile. Și vreau o anchetă făcută ca la carte.
Helen n-avea nevoie să i se reamintească. După încheierea nefericită a cazului Blythe, Peters îi trăsese un perdaf, promițându-i că pe viitor cea mai mică greșeală, cea mai mică eroare de procedură va avea consecințe serioase, poate chiar demiterea. Helen făcea echilibristică pe o frânghie pe care Peters era dispus s-o zgâlțâie cu prima ocazie. Iar ea avea senzația că probabil i-ar fi și făcut plăcere să scape în sfârșit Southampton Central de cineva care crea probleme.
— Categoric, domnule. Vă sun mai încolo cu vești noi.
A închis, mulțumită să scape de prezența lui perfidă. Furioasă și frustrată, a bătut la ușă. Nu se mai simțise niciodată atât de încolțită la începutul unei investigații majore. Crima brutală de azi-noapte era suficient de rea, însă
hărțuiala permanentă a lui Peters și amenințarea iminentă a unui asasin misterios îi întindea nervii și o făcea să aibă senzația că e sub asediu. Era demoralizant și neliniștitor, subminându-i energia și hotărârea. Însă când a auzit pași prudenți apropiindu-se de ușă, a știut că trebuie să-și înăbușe emoțiile și să
se concentreze asupra nevoilor familiei White. Sufereau și era datoria ei să se comporte profesionist și să le facă dreptate. Nu se punea problema să dea dovadă de slăbiciune, să fie distrasă sau egoistă. Avea de prins un asasin.
• Capitolul 15
— El a fost.
Cuvintele i-au ieșit din gură dure și amare. Greg White se plimba de colo-colo prin living și dădea din mâini, ca și cum ea ar fi trebuit să știe despre ce vorbește. Helen l-a măsurat din priviri – chipul palid, cearcănele negre, mâinile care tremurau; era un bărbat în pragul unei căderi nervoase. Părea extenuat și totuși nu putea să stea locului – furia, disperarea și adrenalina îi alimentau mișcarea neîncetată.
VP - 26
— La cine te referi, Greg?
— La el, a repetat Greg nerăbdător. Andrew Berman.
— Ce te face să crezi că el e?
— I-a făcut viața un iad în ultimii doi ani. Știi că așa a fost…
Helen știa exact ce vrea să spună. Verificase numele Marthei White înainte să vină în Shirley și descoperise cu uimire că femeia fusese recent victima unei campanii de hărțuire și intimidare din partea unui fost coleg de serviciu, însă era prudentă și nu voia să se pripească. Trecutul Marthei sugera într-adevăr un suspect, dar avea nevoie de mai multe detalii înainte să emită o concluzie validă.
— Mai povestește-mi, a răspuns ea calmă. Bineînțeles că avem la dosar informațiile de bază, dar aș prefera să aud direct de la tine.
Solicitarea ei a părut să-l dezumfle pe Greg, care s-a prăbușit pe canapea și și-a prins fața în mâini. Preț de o clipă, Helen a crezut că o să-l vadă cedând, însă
când a ridicat capul, trăsăturile lui erau crispate și pline de furie.
— Martha… Martha a lucrat pentru o firmă de contabilitate, una dintre cele mari, înainte să demisioneze ca să mă ajute pe mine cu afacerea.
— Ai un lanț de creșe în Southampton, nu?
— Da, de asta ne ocupăm de câțiva ani. Eu sunt director executiv, Martha e director financiar; e o firmă bine organizată, dar ea a lucrat înainte la Anderson.
— Pe strada Dorset?
