Un pulover de damă atârna pe scaunul de lângă ușă, iar el s-a oprit și a șters lama securii de el, privind fascinat cum lâna absorbea lichidul vâscos. Mulțumit că lama era curată, s-a întors și a luat-o pe coridor. Covorul era gros și moale, iar sunetul pașilor era înăbușit de țesătura deasă. Totuși, fiecare pas îi suna ca o lovitură de ciocan care anunța lumii crima. Creierul îi zvâcnea, inima îi bubuia.
După ce comisese fapta, acum nu mai voia decât să iasă naibii de-acolo.
A pășit grăbit spre scară, dar chiar atunci s-a auzit un țipăt asurzitor. Fusese atât de brusc și de neașteptat, încât i-a sărit sufletul înainte să se întoarcă să-și vadă acuzatorul. Dar nu era nimeni pe coridor, nu era nimeni lângă locul crimei și, spre surprinderea lui, și-a dat seama că zgomotul venea din dormitorul aflat de cealaltă parte a palierului. Reacția imediată a fost să se întoarcă și să fugă, dar sunetul fusese atât de pătrunzător, că a deschis ușa și a intrat în grabă, hotărât să-l înfrunte pe cel care-l acuza.
Chiar atunci, și-a dat seama cât de confuză îi devenise gândirea. În lumina blândă a unui telefon mobil se vedea o fetiță care urla din toți rărunchii. Intrusul s-a dus repede până la pătuț și s-a uitat la bebelușul nefericit. Nu era sigur la ce se așteptase, dar apariția lui bruscă a necăjit-o și mai tare pe fetiță, care avea fața schimonosită de spaimă. A fost luat prin surprindere de simpla forță a plânsului ei, de volumul nestăpânit al țipetelor. Era oare posibil să știe? Să fi simțit cumva moartea maică-sii și să fie hotărâtă să dea alarma, anunțându-și revolta în speranța că oamenii buni vor năvăli asupra ucigașului? Sigur nu putea exista altă explicație pentru decibelii neomenești pe care-i scotea din plămânii micuți. Îl acuza? Îl făcea de rușine?
VP - 9
Trebuia s-o facă să înceteze. Chiar lăsând deoparte paranoia lui, era posibil ca urletele ei insistente să atragă atenția vreunui trecător sau să trezească
vecinii. Chiar atunci, a auzit un zgomot afară. Să fi fost cineva la poarta grădinii, venit să vadă ce se petrece? S-a întors către fetiță și a știut că trebuia redusă la tăcere, că nu putea să scape cu alarma asta neobosită sunând în continuu. A strâns mânerul securii și s-a uitat la bebeluș, dorindu-și să înceteze, dar fețișoara ei se înroșise de supărare, imposibil de liniștit. N-avea cum să se oprească… dacă n-o oprea el.
N-avusese nicio intenție de genul ăsta, fetița era nevinovată în toată treaba, dar a simțit brusc că n-are de ales, că viața, soarta, karma îi duceau spre acest act cumplit. A ridicat securea încet, încercând să se convingă să fie îndrăzneț, să-și adune curajul. Și-a îndepărtat privirea de fețișoara schimonosită și a început să numere de la trei.
Trei, doi, unu…
A blestemat și a început să coboare securea.
Dar chiar atunci s-a adunat și a oprit lama în aer. Îi atrăsese atenția ceva. Iar acum, fără să vrea, a început să râdă: un hohot prelung, din tot sufletul. Era așa de evident, așa de-al naibii de evident, de ce nu se gândise înainte? Chiar lângă
gura lipicioasă a bebelușului, pe jumătate ascunsă sub obrăjorul bucălat, era o suzetă galben-aprins. De-asta plângea, lipsa suzetei era cauza supărării bruște.
A coborât securea, a luat suzeta și i-a pus-o cu blândețe în guriță. Imediat, urletele au încetat, iar fetița a început să sugă mulțumită din tetina de cauciuc.
Și mai uluitor, în doar câteva secunde adormise și uitase cu totul de supărare.
Domnea pacea, iar tăcerea era sfâșiată doar de muzica blândă a mobilului care se rotea.
Șocat, dar ușurat, intrusul s-a întors și a ieșit în grabă din cameră, lăsând fetița să doarmă.
• Capitolul 6
Helen a urcat cu pas grăbit scările tăcute, cu privirea scotocind colțurile cufundate în beznă și ușile întunecate. Dar drumul spre casă nu ascundea pericole în seara asta – era singură.
Când a ajuns pe palierul de la ultimul etaj, s-a îndreptat în viteză spre ușa ei.
A băgat rapid cheia în broasca de sus, apoi în cea de jos, după care a trecut la cheia zăvorului. În câteva clipe era înăuntru, iar ușa de oțel era încuiată și asigurată. A intervenit rutina și, cu bastonul în mână, a trecut cu prudență dintr-VP - 10
o cameră în alta, convingându-se că n-o pândește niciun intrus. Era extenuată, aproape cădea din picioare, și era aproape tentată să se arunce în pat și să
adoarmă, dar teama a împins-o mai departe. A ieșit din dormitor, s-a întors în bucătărie, și-a deschis laptopul și a verificat înregistrările camerelor de securitate. Cea de la ușă n-arăta mare lucru, cu excepția unei incursiuni a vecinului ei la Tesco Metro, iar camerele din apartament aveau și mai puține de spus. Casa ei era sigură.
„Temperatura nu va urca decât până la 3 grade la noapte, iar vântul va face frigul și mai pătrunzător…”
Îi plăcea să țină radioul pornit seara, o voce care să străpungă liniștea pătrunzătoare din apartament, și cât a continuat buletinul meteo, a traversat livingul și s-a aruncat pe canapea. Și-a scos bocancii și șosetele și și-a lăsat capul pe tapiseria moale, închizând ochii. Gândurile i-au fost invadate de imagini din timpul serii – căpitanul navei și echipajul care protestau, echipa de căutare agresivă, o captură enormă de cocaină găsită într-un compartiment secret sub cadrul transversal al pupei –, dar le-a alungat. Avea nevoie să scape de îndatoriri, de viața ei de zi cu zi, să se îndrepte spre ceva din afara ei, ceva banal, obișnuit și sigur.
„Așa că dacă ieșiți mâine, în locul vostru mi-aș lua căciulă și mănuși și dacă
aveți și un fular frumos de lână, l-aș lua și pe el…”
Ritmul vioi de Hampshire al vocii reporterului făcea imaginea să pară de-a dreptul confortabilă, iar Helen își dorea să se piardă în fantezii despre distracția iernii, însă mintea ei nu-i dădea pace, hotărâtă să-și facă obișnuitele jocuri sumbre de asocieri de cuvinte. Menționarea fularului a făcut-o să se gândească
la gâturi și gândurile i-au fugit brusc spre Alex Blythe, în apartamentul ei, în dormitorul ei, lăsându-l încet-încet fără viață pe bietul lui câine. Blythe își lăsase cockerul pe patul ei ca un cadou de despărțire, chiar în timp ce îi transmitea lui Helen la telefon amenințarea finală, cumplită. Semnificația mesajului înfiorător era destul de rea, dar ideea că i-l transmisese în timp ce stătea în casa ei o lovise profund. Fusese aici, stătuse pe patul ei, calm și stăpân pe sine, amuzat de atotputernicia lui.
Blythe nu mai fusese văzut de-atunci – nici măcar o dată în peste cinci luni –, dar prezența lui stăruia. Helen își asigurase apartamentul, instalase echipamente de securitate performante, însă nu se simțea deloc mai bine.
Fusese declanșată o vendetă, iar Helen era convinsă că psihiatrul o să se țină de cuvânt, în persoană sau prin intermediar. Și de-asta n-avea odihnă nici când era acasă seara, în siguranță și ferită de lumea periculoasă și întunecată. Izolată și în VP - 11
singurătate, nu era niciodată cu adevărat singură în ultima vreme; spectrul lui Alex Blythe o pândea în permanență.
• Capitolul 7
A băgat cheia în broască și a întors-o încet. Cu un oftat ușor, ușa s-a deschis, iar el a intrat repede, dornic să scape de frig. Echipamentul de alergare era scump și eficient, păstrând căldura generată de antrenament, însă vântul era rece și mușcător în seara asta.
Greg White a închis ușa în urma lui și și-a scos adidașii. Erau încă umezi și știa că o să fie muștruluit dacă lasă urme ude pe podeaua din hol. Și-a scos șosetele elastice, le-a pus pe cel mai apropiat calorifer, după care s-a dus în bucătărie.
Lumina era stinsă și n-a aprins-o, nedorind să-și trezească familia adormită.
Bucătăria lor proaspăt echipată era totuși vizibilă, luminată de razele lunii care pătrundeau prin luminatoare și cădeau pe cuarț, oțel și stejar. Greg știa că era jalnic să râvnești la obiecte fără viață, dar vederea bucătăriei lor, care fusese gândită să-i lase fără suflare pe musafiri, îl încânta întotdeauna.
De ce nu, frate? Ai câștigat-o cinstit, și-a spus el vesel, ducându-se la frigider și deschizând ușa.
Înăuntru îl aștepta o sticlă cu apă răcită și a scos-o, turnându-și un pahar mare. O înghițitură, două, trei, a sorbit lichidul rece până nu și-a mai putut ține suflarea; atunci a lăsat jos paharul și a tras în piept aer. Astă-seară se simțea mai bine ca oricând – plin de energie, de adrenalină, viu. De ce nu face așa mai des? Era o alternativă revigorantă la rigorile muncii și la pretențiile nesfârșite ale fetiței lor minunate, dar solicitante. A pus sticla la loc în frigider și a pornit pe gresie, dornic să ajungă sus. Martha nu dormea bine, se plânsese tare azi-dimineață, și cu cât mai repede ajungea în pat, cu atât mai bine. Îi venea să se ducă până la ultimul etaj și să doarmă în camera de oaspeți, dar știa că Martha n-ar fi suportat așa ceva. Oricât de obosiți erau, oricât de doborâți de îndatoririle părintești, nu se punea problema de paturi separate. Căsnicia cu probleme a părinților ei o făcuse pe Martha foarte sensibilă la aspectul ăsta.
Greg a urcat treptele și s-a grăbit spre dormitor, oprindu-se doar să arunce o privire în camera lui Bailey. Spre ușurarea lui, dormea adânc, sugând mulțumită
din suzetă. Știa că există diverse opinii despre suzete, dar, Dumnezeule, cum le mai îmbunătățise viața! Cine a inventat suzeta merita înnobilat, alături de oamenii deștepți care se gândiseră la păturicile pentru înfășat și Calpol.
