o cameră în alta, convingându-se că n-o pândește niciun intrus. Era extenuată, aproape cădea din picioare, și era aproape tentată să se arunce în pat și să

adoarmă, dar teama a împins-o mai departe. A ieșit din dormitor, s-a întors în bucătărie, și-a deschis laptopul și a verificat înregistrările camerelor de securitate. Cea de la ușă n-arăta mare lucru, cu excepția unei incursiuni a vecinului ei la Tesco Metro, iar camerele din apartament aveau și mai puține de spus. Casa ei era sigură.

„Temperatura nu va urca decât până la 3 grade la noapte, iar vântul va face frigul și mai pătrunzător…”

Îi plăcea să țină radioul pornit seara, o voce care să străpungă liniștea pătrunzătoare din apartament, și cât a continuat buletinul meteo, a traversat livingul și s-a aruncat pe canapea. Și-a scos bocancii și șosetele și și-a lăsat capul pe tapiseria moale, închizând ochii. Gândurile i-au fost invadate de imagini din timpul serii – căpitanul navei și echipajul care protestau, echipa de căutare agresivă, o captură enormă de cocaină găsită într-un compartiment secret sub cadrul transversal al pupei –, dar le-a alungat. Avea nevoie să scape de îndatoriri, de viața ei de zi cu zi, să se îndrepte spre ceva din afara ei, ceva banal, obișnuit și sigur.

„Așa că dacă ieșiți mâine, în locul vostru mi-aș lua căciulă și mănuși și dacă

aveți și un fular frumos de lână, l-aș lua și pe el…”

Ritmul vioi de Hampshire al vocii reporterului făcea imaginea să pară de-a dreptul confortabilă, iar Helen își dorea să se piardă în fantezii despre distracția iernii, însă mintea ei nu-i dădea pace, hotărâtă să-și facă obișnuitele jocuri sumbre de asocieri de cuvinte. Menționarea fularului a făcut-o să se gândească

la gâturi și gândurile i-au fugit brusc spre Alex Blythe, în apartamentul ei, în dormitorul ei, lăsându-l încet-încet fără viață pe bietul lui câine. Blythe își lăsase cockerul pe patul ei ca un cadou de despărțire, chiar în timp ce îi transmitea lui Helen la telefon amenințarea finală, cumplită. Semnificația mesajului înfiorător era destul de rea, dar ideea că i-l transmisese în timp ce stătea în casa ei o lovise profund. Fusese aici, stătuse pe patul ei, calm și stăpân pe sine, amuzat de atotputernicia lui.

Blythe nu mai fusese văzut de-atunci – nici măcar o dată în peste cinci luni –, dar prezența lui stăruia. Helen își asigurase apartamentul, instalase echipamente de securitate performante, însă nu se simțea deloc mai bine.

Fusese declanșată o vendetă, iar Helen era convinsă că psihiatrul o să se țină de cuvânt, în persoană sau prin intermediar. Și de-asta n-avea odihnă nici când era acasă seara, în siguranță și ferită de lumea periculoasă și întunecată. Izolată și în VP - 11

singurătate, nu era niciodată cu adevărat singură în ultima vreme; spectrul lui Alex Blythe o pândea în permanență.

• Capitolul 7

A băgat cheia în broască și a întors-o încet. Cu un oftat ușor, ușa s-a deschis, iar el a intrat repede, dornic să scape de frig. Echipamentul de alergare era scump și eficient, păstrând căldura generată de antrenament, însă vântul era rece și mușcător în seara asta.

Greg White a închis ușa în urma lui și și-a scos adidașii. Erau încă umezi și știa că o să fie muștruluit dacă lasă urme ude pe podeaua din hol. Și-a scos șosetele elastice, le-a pus pe cel mai apropiat calorifer, după care s-a dus în bucătărie.

Lumina era stinsă și n-a aprins-o, nedorind să-și trezească familia adormită.

Bucătăria lor proaspăt echipată era totuși vizibilă, luminată de razele lunii care pătrundeau prin luminatoare și cădeau pe cuarț, oțel și stejar. Greg știa că era jalnic să râvnești la obiecte fără viață, dar vederea bucătăriei lor, care fusese gândită să-i lase fără suflare pe musafiri, îl încânta întotdeauna.

De ce nu, frate? Ai câștigat-o cinstit, și-a spus el vesel, ducându-se la frigider și deschizând ușa.

Înăuntru îl aștepta o sticlă cu apă răcită și a scos-o, turnându-și un pahar mare. O înghițitură, două, trei, a sorbit lichidul rece până nu și-a mai putut ține suflarea; atunci a lăsat jos paharul și a tras în piept aer. Astă-seară se simțea mai bine ca oricând – plin de energie, de adrenalină, viu. De ce nu face așa mai des? Era o alternativă revigorantă la rigorile muncii și la pretențiile nesfârșite ale fetiței lor minunate, dar solicitante. A pus sticla la loc în frigider și a pornit pe gresie, dornic să ajungă sus. Martha nu dormea bine, se plânsese tare azi-dimineață, și cu cât mai repede ajungea în pat, cu atât mai bine. Îi venea să se ducă până la ultimul etaj și să doarmă în camera de oaspeți, dar știa că Martha n-ar fi suportat așa ceva. Oricât de obosiți erau, oricât de doborâți de îndatoririle părintești, nu se punea problema de paturi separate. Căsnicia cu probleme a părinților ei o făcuse pe Martha foarte sensibilă la aspectul ăsta.

Greg a urcat treptele și s-a grăbit spre dormitor, oprindu-se doar să arunce o privire în camera lui Bailey. Spre ușurarea lui, dormea adânc, sugând mulțumită

din suzetă. Știa că există diverse opinii despre suzete, dar, Dumnezeule, cum le mai îmbunătățise viața! Cine a inventat suzeta merita înnobilat, alături de oamenii deștepți care se gândiseră la păturicile pentru înfășat și Calpol.

VP - 12

S-a retras și a plecat mai departe, încercând să facă cât mai puțin zgomot. A ezitat în prag, curios să vadă dacă Martha dormea sau nu. Uneori adormea adânc, dar dacă nu reușea, o găsea de multe ori foindu-se pe întuneric, făcând câte un comentariu sec despre ora târzie la care se întorsese el. Din fericire, totul părea liniștit, silueta nemișcată a Marthei abia vizibilă în întuneric, așa că

s-a strecurat înăuntru și a închis încet ușa în urma lui.

VP - 13

ZIUA A DOUA

• Capitolul 8

Detectivul-agent Japhet Wilson sărea de pe un picior pe altul, aruncând priviri acuzatoare spre ușa familiei White, acum împodobită cu bandă galbenă.

Începuse doar de o săptămână să lucreze la Southampton Central și, deși știuse că urma să aibă de-a face cu situații solicitante, nu se așteptase la așa ceva.

Centrala poliției primise apelul cu puțin înainte de miezul nopții. Un soț

panicat care cerea disperat ajutor, căutând frenetic cuvintele potrivite să

descrie scena groazei pe care tocmai o descoperise.

— Soția mea… e… a fost atacată… E sânge peste tot, o, Doamne… Veniți repede. Vă rog, veniți…

Japhet se bucura că nu trebuise niciodată să se ocupe de telefoane – cum reușeau oamenii ăștia să rămână calmi, atenți și obiectivi în fața unei asemenea suferințe? –, dar probabil chiar mai mult că nu trebuise să aibă de-a face cu realitatea sumbră. Până să ajungă el, casa din St Denys fusese deja securizată de polițiștii în uniformă, ceea ce-i dăduse suficient timp să fie avertizat despre ce avea să descopere. Cu toate astea, vederea bietei femei îi tăiase respirația.

Cuprins de greață, Japhet a scos un pachet de țigări din buzunar. Era polițistul cu cel mai înalt rang de la locul faptei și fusese așa de câteva ore, iar acum vedea lumina de un cenușiu bolnăvicios a zorilor cum învăluie casa asupra căreia se abătuse năpasta. Însă probabil că mai apuca să tragă o țigară scurtă

până ajunge șefa. Gândindu-se mai bine, a pus țigara la loc în pachet. O să

fumeze mai încolo, când o să se simtă iar normal. Când o fi să fie.

Tura i se încheia curând și zisese că o s-o sune pe maică-sa când termina, dar trebuia să mai aștepte. Azi n-o să plece nimeni de la serviciu. Și chiar și când o s-o sune, ce vești putea să transmită el în Walthamstow? Nu se punea problema să-i dea toate detaliile incidentului – ar fi fost bolnavă de îngrijorare, convinsă

că Southampton era un focar de criminalitate și depravare –, dar o să-și dea seama că e tulburat, așa că trebuia să-i spună ceva. Întrebarea era ce.

Încă se mai gândea când a auzit o motocicletă oprindu-se în scrâșnet de cauciucuri. Fără să ridice privirea, s-a îndreptat instinctiv și s-a întors spre detectivul-inspector Grace. Ea era motivul pentru care venise la Departamentul VP - 14

Cazuri Majore, impresionat de curajul, atitudinea de lider și dinamismul ei. Chiar acum o vedea scoțându-și casca și venind spre el, nerăbdătoare să afle vesti.

— Ce-avem? a întrebat ea, trecând direct la subiect.

— Femeie, caucaziană, 32 de ani. Martha White, soția lui Greg White și mama unei fetițe de șase luni, Bailey.

Helen Grace n-a spus nimic, întunecată la față.

— Credem că a fost ucisă ieri, după ora 19. Soțul ei a găsit-o puțin înainte de miezul nopții.

— Și copilul?

— E bine, deși credem că era în casă când a avut loc incidentul.

— Doamne, Dumnezeule…

Wilson a încuviințat; exact așa reacționase și el când i se spusese despre copilul care scăpase.

— Cine a avut acces până acum?

— Doar polițiștii în uniformă. Au lăsat o cale de acces comun și au izolat zonele semnificative. Ah, și a venit și Jim Grieves. E în dormitor.