— Ce te-ngrijorează pe tine, Helen? Ce-ai găsit?

Emilia și-a schimbat poziția, încercând să găsească un unghi mai bun, în speranța că o să vadă mai bine expresia de pe chipul lui Helen. Nu era simplu, pentru că experimentata reporteriță era cățărată pe crengile înalte ale unui copac de pe strada alăturată, ceea ce-i asigura o vedere bună, deși parțială, asupra grădinii întinse a familiei White. Știa că ar oferi o imagine caraghioasă

dacă ar fi descoperită, dar n-avusese de-ales. Vecinii îi spuseseră că nu era binevenită pe stradă și, cum niciuna dintre celelalte case nu dădea direct spre locul crimei, fusese nevoită să improvizeze. Fusese extrem de dificil să ajungă

sus, dar odată ce se instalase în siguranță spre vârful copacului, putea să stea ascunsă în umbra ramurilor solide ale pomului.

— Ce se petrece, Helen? Ia spune-i tu mătușii Emilia…

A rămas cu privirea lipită de polițista care stătea nemișcată și cerceta marginea potecii și straturile de flori. De când detectivul-sergent Joseph Hudson căzuse pe neașteptate în dizgrație, Emilia își pierduse principala sursă de informații din interior și rămăsese fără niciun informator binevoitor în Departamentul Cazuri Majore, nevoită să adune ce firimituri putea din surse cu rang inferior. Îl cultivase pe unul dintre sergenții de serviciu, un tânăr polițist vorbăreț pe nume Jack Sumner, căruia îi plăcea să mai bea și care-i povestise despre un incident grav produs în cursul nopții într-o casă din Belmont Road, în zona St Denys. Mai multe nu-i putuse spune, dar Emilia avea destulă experiență

ca să ghicească o parte din detalii. Veniseră, și încă în forță, Departamentul de Investigații Criminale, patologia și legiștii, ceea ce însemna că era clar vorba despre o infracțiune gravă, probabil o crimă. Proprietarul casei, Greg White, fusese văzut mai devreme în cursul dimineții plecând cu un bebeluș, dar nu se vedea nicio urmă a soției lui, Martha. Probabil că zăcea pe undeva, prin casă, deși pentru moment condițiile morții ei rămâneau învăluite în mister. Cum Greg White nu fusese arestat și ținând cont de felul cum cercetase Grace cu atenție VP - 22

poarta din spate și poteca din grădină, se putea presupune că în casă

pătrunsese un intrus. Un tâlhar? Un violator? Vreo rudă furioasă? Un iubit respins? Răspunsul avea să vină cu timpul, dar Emilia tânjea să știe.

Începeau s-o doară picioarele, pe care trebuia să le țină încordate ca să

rămână dreaptă, așa că și-a schimbat poziția. În momentul acela, piciorul stâng i-a alunecat ușor și a trebuit să se prindă de o creangă ca să nu cadă, însă

aceasta s-a rupt. S-a îndreptat și a coborât privirea în grădină, unde a descoperit surprinsă că Helen Grace se uita la ea, cu mâna făcută streașină la ochi ca să se ferească de soarele de iarnă. Părea alarmată, ba chiar surprinsă, în mod cert temându-se că e urmărită. Emilia a rămas complet nemișcată și și-a ținut răsuflarea și, din fericire, după câteva secunde Grace s-a întors și și-a continuat inspecția în grădină.

Reporterița s-a instalat la loc și și-a reluat pânda, trecând mental în revistă

posibilele circumstanțe ale morții Marthei White, cu ochii pe vechea ei inamică.

În relația dintre ele, Helen Grace fusese de multe ori în avantaj, dar azi Emilia era pe cai mari, urmărind-o pe polițista tulburată din punctul de observație aflat la înălțime, nevăzută, nebănuită și având controlul asupra situației.

• Capitolul 13

Charlie zăbovea lângă pătuțul gol, încercând să-și calmeze respirația. Simțise anxietatea din clipa în care se trezise dimineață, iar vederea camerei copilului rămas fără mamă nu îi era de niciun ajutor. S-a prins de grilaj și a închis ochii, inspirând și expirând metodic și încercând să-și regăsească măcar o urmă de profesionalism.

— Haide, Charlie, adună-te…

Ușor de spus, mai greu de făcut. Dormise prost peste noapte și se trezise când se întorsese Steve la o oră târzie și apoi îi stricase planurile apelul matinal al lui Helen, care-i ceruse să vină la locul unui incident major. Sperase să poată

sta puțin cu Steve și cu fetele în cursul dimineții, însă în loc de asta își târâse oasele obosite la o adresă din St Denys, doar ca să se trezească în fața unei scene de o oroare de nedescris. O tânără mamă măcelărită – nu exista alt cuvânt –, măcelărită în propriul pat.

Charlie rămăsese cât putuse în camera aia îngrozitoare, după care se retrăsese aici. Grieves, Meredith Walker și ceilalți urmau să ofere informațiile de bază de la locul crimei, iar treaba ei era să cerceteze camerele din jur, ceea ce o bucura foarte tare. Era deja amețită și-i era greață, senzații accentuate de VP - 23

vederea cadavrului din camera de vizavi, așa că se bucura să se concentreze la altceva.

Cercetase palierul și două dintre camerele care porneau din el. Acestea, un dormitor pentru oaspeți și un birou spațios, păreau neatinse, așa că investigația o adusese în camera bebelușului. Pe ușă erau prinse litere de lemn, care formau numele Bailey în culori pastel blânde, iar interiorul era de bun-gust. Proaspăt decorată, cu obloane și mobile elegante, plină de jucării de pluș, perne și fotografii de familie, camera era dominată de un pătuț din lemn masiv. Charlie stătea acum lângă el, gândindu-se nu la locul crimei, ci la cine folosea pătuțul –

o fetiță a cărei viață tocmai fusese schimbată sălbatic și pe neașteptate.

În pătuț nu mai erau decât o păturică și o maimuțică de jucărie, care stătea pe spate lângă o suzetă galbenă. Camera părea nederanjată, iar Charlie era cât pe ce să se îndrepte spre ieșire când a zărit ceva. În colțul leagănului, pe jumătate ascuns sub păturica mototolită, era un punctuleț roșu. A dat materialul moale deoparte și bănuiala i s-a confirmat – salteaua era pătată cu o singură picătură de sânge. Era proaspăt, roșu-închis și nu se întinsese deloc. De fapt, era un cerculeț perfect, exact cum ar fi trebuit să fie dacă picurase de sus.

Charlie a strâns mai tare grilajul. A intrat aici. Oricine o ucisese pe Martha White, venise cu arma în mână în camera copilului și se aplecase peste leagăn să privească bebelușul adormit. A simțit cum o ia amețeala și emoția a sufocat-o când s-a gândit la ucigașul brutal aplecat deasupra copilei neajutorate. Ce-i trecuse atunci prin minte? Încercase să-i facă rău și ei? Nu suporta să se gândească la așa ceva, dar nu putea ignora faptele, pentru că ar fi putut exista dovezi criminalistice valoroase în leagăn. Zdruncinată, dar hotărâtă, Charlie a strigat-o pe Meredith – toată camera trebuia cercetată cu ajutorul prafului de relevare, iar tot ce se afla în leagăn trebuia pus în pungi de probe și etichetat. Îi prindea bine să facă ceva util, care-i dădea un plus necesar de adrenalină. Poate i-ar putea chiar ajuta să-l demaște pe ucigașul Marthei White. Și măcar o s-o ajute să nu se gândească la ce se petrecuse aici noaptea trecută, cât de aproape fusese o fetiță de dezastru.

• Capitolul 14

Helen a oprit motorul, a pus cricul și a coborât de pe motocicletă. Și-a scos casca și a cercetat rapid din priviri strada, uitându-se după pietoni sau vehicule care să se apropie, dar strada de suburbie era liniștită și deloc amenințătoare.

VP - 24

A traversat spre numărul 32. Gerald și Anne White, părinții lui Greg, stăteau aici de peste 40 de ani și aici căutase refugiu fiul lor. Discuția nu era genul pe care să-l aștepte cu nerăbdare – nu știai niciodată cum reacționează oamenii după asemenea evenimente traumatice –, dar știa că n-o putea evita dacă voia să înțeleagă ceva din crima asta năucitoare.

Poarta a scârțâit zgomotos anunțându-i sosirea, așa că n-a mai pierdut timpul și s-a îndreptat cu pas grăbit spre ușa din față. A ridicat mâna să bată, când a început să-i vibreze buzunarul. Și-a scos repede telefonul și s-a uitat la numele de pe ecran; i-a stat inima – era comisarul-șef Alan Peters.

— Bună dimineața, domnule! a răspuns ea, pe cel mai energic ton de care era în stare. Pot să vă ajut cu ceva?

Era o întrebare pe care Helen și-o pusese de multe ori de la sfârșitul ultimei sale anchete majore, ținând cont de tensiunea care le afecta în continuare relația.

— Vreau o actualizare despre crima din Belmont Road.

Vrea doar să vadă ce fac, și-a spus Helen. Stilul ei independent și relația nechibzuită cu fostul ei coleg, detectivul-sergent Hudson, îi deteriorase definitiv relația cu comandantul secției, care o urmărea cu atenție acum. Ceea ce o scotea nespus de mult din sărite. Ea era cea nevinovată în toată povestea asta nefericită – și de aceea rămăsese în funcție, în timp ce Hudson fusese dat afară

din poliție și îl aștepta acum un proces penal pentru abuz de funcție –, dar știa că dacă vrea să-și păstreze postul, trebuie să se poarte frumos.

— Am făcut un tur preliminar al zonei. Se pare că intrusul a intrat în casă

aseară târziu, a ucis-o pe Martha White și a plecat cu câteva bijuterii de valoare…

— Fir-ar al naibii! N-aveau niciun fel de măsuri de securitate?

— Atacatorul s-a ocupat de ele când a intrat. A fost foarte metodic și calculat, ceea ce sugerează fie că e un profesionist, fie că avea o motivație foarte puternică să ucidă.

— Tot folosești masculinul, a răspuns Peters calm. Ești sigură că-i bărbat?

— Nu sută la sută, dar asta sugerează dimensiunile unei urme de încălțăminte găsite în grădină și violența atacului. Lovitura mortală a fost aplicată cu o forță considerabilă și a despicat cu totul craniul victimei.

Argumentul l-a redus la tăcere, iar Helen a profitat de ocazie ca să încerce să

încheie discuția.

— Acum urmează să discut cu soțul – evident că o să raportez dacă aflu ceva important.

VP - 25

— Neapărat. Ținând cont de averea victimei și de natura atacului, putem fi siguri că o să fie o știre relatată pe larg.

Helen și-a înăbușit pornirea de a-i răspunde că era evident. Când victima unei infracțiuni violente era fotogenică, bogată și albă, știrea avea întotdeauna un loc privilegiat în presă, iar alte victime „mai puțin vandabile” cădeau mai jos în lista informațiilor. O înfuria la culme, dar era indiscutabil adevărat, ceea ce însemna că Peters o să stea pe capul ei permanent de-acum încolo.

— Vreau să fiu la curent cu tot, a adăugat el, confirmându-i temerile. Și vreau o anchetă făcută ca la carte.

Helen n-avea nevoie să i se reamintească. După încheierea nefericită a cazului Blythe, Peters îi trăsese un perdaf, promițându-i că pe viitor cea mai mică greșeală, cea mai mică eroare de procedură va avea consecințe serioase, poate chiar demiterea. Helen făcea echilibristică pe o frânghie pe care Peters era dispus s-o zgâlțâie cu prima ocazie. Iar ea avea senzația că probabil i-ar fi și făcut plăcere să scape în sfârșit Southampton Central de cineva care crea probleme.