S-a aplecat peste masă și a sărutat-o cu blândețe pe buze. Emilia a simțit că-i stă inima, copleșită de emoție. Era șocată și surprinsă.
Dar mai mult de-atât, era fericită.
VP - 273
• Capitolul 151
— Sincer, aș vrea să fi fost și tu aici. Nu l-am mai văzut pe Peters rămas fără
cuvinte… și chiar mi-a plăcut.
Helen stătea cu Charlie în vârful stâncii, uluită de ce auzea.
— Chiar și așa, Charlie, n-ar fi trebuit să faci asta. Pot să-mi duc singură
bătăliile, plus că ai și tu cariera ta, familia ta la care să te gândești.
— Nici vorbă, îți eram datoare, a ripostat Charlie vehement. Nu ți-am fost de niciun ajutor în ultimele săptămâni, prea prinsă în grijile mele…
— Nu-i adevărat.
— Ba da, și de-asta mica demonstrație de forță de azi-dimineață era și necesară, și meritată. Departamentul Cazuri Majore nu poate să funcționeze fără tine.
Helen categoric nu credea acest lucru, dar nu însemna că-i face mai puțină
plăcere să audă.
— Și după aia ce s-a-ntâmplat? a întrebat ea, moartă de curiozitate.
— A plecat cu coada-ntre picioare, fără să mai spună nimic. Ultima dată am auzit că s-a ascuns în birou. Să-și lingă rănile, poate, sau, și mai bine, să-și scrie demisia.
— Nu putem decât să visăm, a spus Helen gânditoare, cu un zâmbet pe buze.
— Oricum, voiam să zic că-mi pare rău. Că am fost distrasă, că mi-am ieșit din ritm…
— Tu n-ai niciodată nevoie să te scuzi în fața mea, Charlie. Știi bine.
— Dar n-am prea fost de ajutor, nu? Ținând cont de tot ce aveai deja pe cap.
Helen a ridicat din umeri și s-a întors să mai admire o dată peisajul.
— Ce se mai aude cu Blythe?
— I-au localizat ultimul apel către Martin într-un sat din Normandia. Poliția franceză l-a ridicat azi-dimineață de la un hotel de-acolo.
— Și sunt siguri că el e?
— Categoric. I-au luat amprentele și mostre de ADN. În plus, i-a amenințat pe toți cu care-a avut de-a face cu o răzbunare cumplită.
— Mda, e stilul lui Blythe, a răspuns Helen melancolică.
— Deci bănuiesc că s-a terminat?
— Așa sper. Nicholas Martin a fost singurul destul de disperat să-i facă jocul și nici chiar el n-a reușit până la capăt. Cred că Alex Blythe s-ar putea să fi rămas fără complici.
— Amin.
VP - 274
Au rămas în tăcere o clipă, scăldate în strălucirea aurie a soarelui care apunea, apoi Charlie a vorbit din nou:
— Păi, mai bine mă întorc. Să-i mai ofer fetiței ăsteia o plimbare…
S-au întors amândouă să se uite la Mustangul galben sclipitor parcat pe marginea drumului.
— Pilotul de curse original, a răspuns Helen râzând.
— Chiar așa. Știu că-i doar o mașină… dar o iubesc de nu se poate.
Charlie n-avea nevoie să explice de ce. Helen era fericită și ușurată că situația se rezolvase frumos, că bănuielile ei în legătură cu Steve se dovediseră
nefondate.
— Păi, ai grijă cum conduci…
— Tu vorbești!
— … și mulțumesc, Charlie, îți rămân datoare.
