• Capitolul 141
Ținea mâna ferm pe cârmă, iar iahtul își croia drum pe apă, îndepărtându-se tot mai mult de uscat. Vântul era puternic în seara asta, barca se legăna – nu erau condiții optime pentru navigație, și totuși era cum nu se poate mai fericit.
Vântul îl lovea în față, apa împroșcată de valuri cădea fără încetare peste el, dar tot avea un rânjet larg pe față. După toate emoțiile, adrenalina și surprizele din ultimele câteva ore, putea în sfârșit să se relaxeze. Reușise, scăpase.
A aruncat o privire peste umăr, o ultimă imagine a litoralului din Hampshire.
Southampton fusese căminul lui mai mult de 30 de ani și avea multe amintiri fericite de-aici, mai ales din primii ani. Însă viața asta fusese compromisă
definitiv și era mulțumit să lase în urmă un oraș care pentru el devenise sinonim cu durerea, disperarea și violența. Era momentul să deschidă o pagină nouă – s-o ia de la capăt – și, revenind cu privirea spre orizont, a cercetat bezna din față.
Mulți ar fi fost tulburați de priveliște – întunericul părea de nepătruns, iar navigația pe timp de noapte era întotdeauna dificilă. Însă pentru el era încântător. În momentul ăsta, poliția scotocea prin Southampton după el, iar grănicerii cercetau fiecare chip care trecea, în căutarea unui ucigaș, însă el îi păcălise. Avea să se mistuie în noaptea fără lună, să dispară de tot din vederea lor.
Era ironic că pleca în călătoria asta, pe iahtul ăsta, după tot ce se petrecuse.
Fusese dezechilibrat de moartea lui Rosemary; nu, fusese dat peste cap.
Orbecăind, distrus, dureros de singur, era disperat după companie, după
atingerea unei femei. Această slăbiciune l-a dus în brațele unei harpii rapace și fără inimă, care a pretins că-l iubește, dar nu voia decât securitatea și banii pe care i-i asigura el. Prietenii îl avertizaseră, îl sfătuiseră să nu se pripească să se însoare, dar el nu-i luase în seamă și se căia din plin. Fusese atât de încântat de compania ei, de umorul, de trupul ei suplu și sensibil. Dar aproape imediat ce se uscase cerneala pe certificatul de căsătorie, ea se schimbase.
Acum nu mai voia să-și petreacă timpul cu el, cu siguranță nu era interesată
în niciun fel de o relație fizică, era căsătorită cu el doar cu numele. Avusese o viață grea, fusese abandonată de maică-sa, crescută de un tată dezgustător –
înțelegea de ce căutase un mariaj sigur și practic. Însă insensibilitatea cu care-l tratase, felul cum nu se prea străduia să-și ascundă infidelitatea era complet lipsit de scrupule. Nu era doar trădarea, era modul în care însemna totul atât de puțin și pentru ea, și pentru bărbații pe care-i lua în patul ei. Pentru ei, partidele alea în mașini, în case de prezentare, în camere din spatele unui magazin de VP - 256
antichități, pentru numele lui Dumnezeu, erau doar momente de relaxare, ceva plăcut cu care să-ți treci timpul. Când făcea el dragoste cu Rosemary, exact asta era – un act de dragoste, tandru. Dar nu și pentru ăștia – pentru ei, era doar o
„lipeală”. Ura modernitatea lor, cuvintele lor perverse, sufletele lor goale. De câte ori nu tânjise să-i trimită în iad, iar acum exact asta făcuse.
Nu așa ar fi trebuit să fie. Iahtul ăsta, pe care-l construise pentru singura lui iubire, ar fi trebuit să fie viitorul lui, viitorul lor. El și Rosemary aveau planuri mari să navigheze în jurul lumii, să viziteze Bali, Indonezia, Australia. Locuri exotice, îndepărtate, pline de aventură și mister. Dar apoi a intervenit boala ei, cu rezultatul că iahtul nu părăsise niciodată țărmul. Ironic, ăsta era voiajul inaugural. Însă n-avea să fie și ultimul.
Nu, o să facă multe călătorii cu Lady Rosemary. Sigur că va trebui să-i schimbe cât mai repede numele și înfățișarea, să obțină acte noi pentru ea, dar după aceea va fi liber și fără nicio obligație, o să se plimbe prin toată lumea, o să-și schimbe numele de câte ori o să fie nevoie și o să fie cu un pas înaintea autorităților. Nu era stilul de viață ideal; își imaginase că o să fie istovitor, scump și poate singuratic. Dar putea să se împace cu el – se săturase de rasa umană.
Ăsta era viitorul lui, un fugar urmărit, care găsește consolare unde poate.
Bătrânul și marea. Mulți ar fugi de-o asemenea soartă, dar el o va întâmpina cu brațele deschise, de bunăvoie, și de-asta, chiar dacă vântul puternic îl lovea, Michael Stoneman continua să zâmbească.
• Capitolul 142
Charlie a apăsat accelerația până la fund și a pus mașina în mișcare. Poarta din plasă părea să vină în viteză spre ei și a strâns volanul când au trecut prin bariera pe care a aruncat-o rostogolindu-se în aer. Chiar când revenea pe pământ, Charlie a apăsat frâna și a oprit derapând.
A deschis ușa și a sărit din mașină.
— Helen?
Pe drum, se gândise dacă să recurgă la viteză sau la discreție, și optase pentru viteză. Da, sosirea ei explozivă îl putea avertiza pe Stoneman că e aici și-l putea ajuta să fugă, dar capturarea lui era acum pe locul al doilea, depășită de siguranța lui Helen. Orice-ar fi făcut să-l anunțe pe ucigaș de prezența poliției merita, putea chiar să însemne diferența dintre supraviețuirea lui Helen și moartea ei de mâna lui.
— Helen?
VP - 257
A răcnit numele a doua oară, dar nu s-a auzit niciun răspuns prin zăngănitul greementelor. Mașinile care veneau după ea opreau chiar acum în spatele ei, asigurând superioritatea numerică, încât Charlie a pornit în grabă spre șirul de bărci de la primul chei.
— Helen, eu sunt! Mă auzi?
Velele trosneau și se tânguiau în continuare, lovind catargele și bătând un ritm neîncetat. Zgomotul îi întindea nervii, încordarea care o cuprinsese fiind tot mai intensă cu fiecare secundă care trecea, și a grăbit pasul, alergând de-a lungul primului chei. Însă Lady Rosemary nu se vedea niciunde, așa că s-a întors pe propriile urme și a ajuns în capul cheiului chiar când Jennings a apărut în capul celui de-al doilea chei, clătinând din cap.
Charlie a trecut în viteză pe lângă el și a alergat pe al treilea chei, după care s-a întors cu mâna goală la biroul administrativ. Chiar dincolo de clădirea părăginită a văzut o bintă liberă și a țâșnit spre ea, cu privirile pe apa de mare care păta scândurile învechite, într-un contrast viu cu cheiurile uscate ca iasca.
Cineva ridicase de curând ancora de-aici, dar nu suficient de „de curând” pentru gustul lui Charlie. A mijit ochii ca să vadă prin întuneric – ca să distingă ceva prin ceața care începuse să se lase –, dar n-a reușit să zărească nici lumini, nici pânze, nici măcar silueta vreunei ambarcațiuni. Ajunseseră prea târziu.
Și-a scos telefonul și a format febril un număr. Însă dezamăgirea n-a întârziat să apară.
— Bună, sunt detectivul-inspector Helen Grace, te rog să-mi lași un mesaj…
A închis, deznădăjduită. Helen era în afara razei de acoperire, fără contact cu colegii ei, izolată și vulnerabilă. Încotro se îndrepta Stoneman? Oare Helen avea vreo șansă să-l învingă? Chiar dacă ar fi putut, era oare în stare să aducă iahtul la țărm în siguranță? Charlie se uita la mare, căutând răspunsuri, dar întunericul era deplin și noaptea refuza să-și trădeze secretele.
• Capitolul 143
N-avea decât o singură șansă și trebuia să facă lucrurile bine.
Singură în cabina înghesuită în timp ce iahtul se legăna pe valuri, Helen și-a cântărit opțiunile. Un atac frontal asupra fugarului ar fi fost extrem de periculos, în pofida elementului-surpriză. Stoneman era bătrân, dar era și puternic, atletic și un ucigaș versat. Nici să se ascundă nu era o opțiune; la un moment dat, adversarul ei avea să vină în cabină să facă duș, să mănânce sau să se odihnească, și atunci nu mai avea cum să n-o vadă. Ceea ce lăsa doar o a treia VP - 258
variantă. Dacă reușea cumva să anunțe autoritățile unde e, poate că ar reuși să-i vină în ajutor.
Helen știa că orice vas în bună stare de navigabilitate trebuie să aibă un radio, așa că a pornit să-l caute febril, localizând rapid sistemul VHF instalat într-un dulap special. A luat receptorul în mână și a cercetat cu atenție panoul de control. Nu mai folosise așa ceva și se temea să nu facă zgomote inutile, în ciuda acoperirii asigurate de vântul care urla și de valurile care loveau ambarcațiunea.
