distincte, care atrăgeau atenția. În mintea ei nu exista nicio îndoială că era inelul Marthei White, iar alături, aruncat neglijent pe podea, era un colier de platină
gros, despre care era convinsă că-i aparținuse lui Kay Sheffield. Asta era –
comoara sumbră a lui Michael Stoneman.
Oare zorzoanele astea, bijuteriile astea avuseseră vreodată vreo importanță
pentru el? Sau erau luate, cum bănuia Helen acum, doar ca să ascundă
adevăratul motiv al crimelor? Ca să îndrepte poliția spre ipoteza spargerii calificate, când de fapt motivul crimelor era răzbunarea cu sânge rece?
Helen a rămas pe loc, strângând inelul în mână. Era oribil să se gândească la circumstanțele în care fusese luat, dar avea o satisfacție știind că autorul acestor crime cumplite fusese în sfârșit demascat. A pus inelul lângă restul prăzii și a așezat la loc peretele fals. Nu se punea problema să anunțe ea, trebuia să le alerteze pe Charlie sau pe McAndrew și să le lase pe ele să facă descoperirea.
Moment în care ea avea să fie de mult plecată de-aici.
S-a întors și a dat să se îndrepte spre scară, când a auzit o bufnitură
zgomotoasă și a încremenit. A ascultat tot mai îngrozită pașii care loveau în punte. Ajunsese prea târziu, stătuse prea mult, iar acum va trebui să plătească.
Michael Stoneman se întorsese.
• Capitolul 139
— Grănicerii au vreo veste?
Charlie se îndrepta spre mașină, cu detectivul-agent McAndrew lângă ea.
— Nimic încă. Nici urmă de Stoneman în porturile sau aeroporturile locale.
Am verificat listele de pasageri de la feriboturi și nave de croazieră, dar n-a apărut nimic.
— Și poliția transporturilor?
— Nimic din stațiile mari de tren sau autobuz. Am verificat și închirierile de mașini, dar…
Nu era nevoie să mai spună nimic, pentru că frustrarea ei era evidentă.
— OK, zi-i lui Jennings să se grăbească puțin cu căutatul pe camerele de supraveghere de pe lângă Havelock Road. Bănuiesc că Stoneman trebuie să
folosească o mașină – dacă putem lua urma vehiculului, atunci ar trebui să ne dăm seama încotro se îndreaptă, ce pune la cale. Între timp, asigură-te că Anna Brown are parte de tratamentul medical de care are nevoie, însă ia-i și o declarație completă – declarația ei de martor ocular o să fie esențială.
— Sigur.
VP - 254
— După ce termini, vino la mine în centrul de comandă. Mă duc acolo să
coordonez căutarea.
Charlie s-a dus spre mașina ei și a deschis ușa. Chiar atunci, telefonul i-a țiuit zgomotos. Curioasă, a deschis mesajul și s-a oprit brusc. Mesajul lui Helen era scurt și dulce, dar schimba totul:
La dana din Frampton End pe Lady Rosemary. Stoneman e aici. Trimite întăriri cât mai repede.
• Capitolul 140
Pașii se auzeau tot mai tare. Stoneman avea să deschidă ușa cabinei din clipă
în clipă și să se repeadă asupra ei. Disperată, Helen a căutat o ascunzătoare. Să
îndrăznească să țâșnească spre baie? Și dacă o făcea, la ce avea să-i folosească?
Întăririle poliției aveau să ajungă în zece minute, poate chiar mai mult, în zona asta izolată, iar până atunci lupta avea să se încheie. Nu, era o situație fără
speranță. În cabina asta înghesuită, putea să fugă, dar nu putea să se ascundă.
Stoneman a ajuns la ușa cabinei, însă spre marea ei surprindere, pașii au trecut mai departe, acordându-i o clipă de răgaz. A revenit la viață și a traversat în liniște podeaua de lemn, căutând înnebunită ceva cu care să se apere când va veni momentul judecății. Avea bastonul la ea, dar sigur n-avea cum să fie suficient în condițiile astea. Cum toporul nu era în ascunzătoarea lui Stoneman, trebuia să ia în considerare posibilitatea să fie la el, ceea ce ar fi înclinat balanța în favoarea lui. Îl folosise deja ca să omoare patru oameni și erau șanse să mai facă vărsare de sânge și în seara asta.
N-a găsit nimic prin dulapuri și s-a dus în grabă în bucătărie. Poate că aici o să
găsească vreun cuțit, ceva care să-l facă pe Stoneman să stea pe gânduri. Dar nu era nimic nici aici, cu excepția unor tacâmuri vechi și a unui deschizător de conserve. Regretându-și ghinionul, Helen s-a întors să-și reia căutarea, însă a fost distrasă de un zgomot mecanic care venea din partea din față a iahtului. O
clipă, a fost nedumerită, întrebându-se ce dracu’ poate face o asemenea hărmălaie, dar iahtul a părut să se legene, iar Helen și-a dat brusc seama ce se petrecea. Stoneman ridica ancora.
După câteva clipe, sunetul a încetat și a fost înlocuit de vibrațiile înfundate ale motorului. Când s-a îndreptat, în ciuda mișcărilor bărcii, a văzut pe geam cheiul care se îndepărta pe măsură ce barca înainta. Nu era posibil, era ca un coșmar tot mai întunecat, dar era adevărat.
Helen era singură pe mare cu un ucigaș vorace.
VP - 255
