Mesageria a scos un țiuit, îndemnând-o să vorbească. N-a spus nimic, s-a gândit să închidă, apoi a vorbit totuși:
— Bună, Justin. Sunt soția ta. Mă mai ții minte? Te-am sunat doar să-ți spun să nu te mai obosești să vii acasă în seara asta. O să-ți las lucrurile în capul aleii, să ți le iei de-acolo, dar să nu le lași prea mult, mâine vine gunoiul, așa că…
A închis, dar n-a simțit niciun sentiment de triumf, doar o tristețe copleșitoare.
Stătuse pe întuneric parcă o veșnicie, invocând somnul, vrând să uite de soțul ei necredincios. Însă nu-și putea alunga gândurile negre din cap, imaginile cu el gâfâind chiar acum deasupra vreunei tinere impresionabile. Luase telefonul și-l sunase, după care îl aruncase pe pat ca și cum ar fi opărit-o, ruina căsniciei ei fiind limpede acum.
Știuse că nu se poate baza pe el încă de când se căsătoriseră, că era predispus la momente de slăbiciune. Însă dacă ar fi știut atunci ce știa acum, ar fi fugit cât o țineau picioarele. Părea incapabil să reziste când vedea o femeie bine și, ca fotograf local, venea cu regularitate în contact cu potențiale cuceriri VP - 245
la ceremonii de absolvire, petreceri de zile de naștere, nunti și chiar botezuri. Cu cât era mai nepotrivită cucerirea, cu atât părea mai hotărât s-o obțină – Anna știa sigur că odată se culcase cu o viitoare mireasă în timp ce logodnicul ei era la parter și-și punea la cale petrecerea burlacilor. Când s-a aflat despre aventură, fusese foarte aproape să-l dea afară, umilința fiind aproape insuportabilă. Însă
el se milogise și implorase, promisese să se schimbe, iar vaca de ea cedase.
Dar nu și de data asta. Nici n-o interesa cine era ultima lui metresă; nu, singura persoană care conta acum era ea. Îndurase prea multe, suferise prea multe umiliri, însă era încă tânără, putea s-o ia de la capăt, să-și găsească o viață
mai bună. O să schimbe încuietorile mâine-dimineață, la prima oră, apoi o să
sune un avocat. Începuse contraatacul.
A renunțat la ideea să doarmă, s-a ridicat, a ieșit din dormitor și s-a îndreptat spre scară. Avea nevoie de apă, un pahar mare cu apă rece ca gheața, cu care să
dea pe gât câteva tablete de Nurofen. Simțea că-i crapă capul de durere și își dorea cu disperare un răgaz de la zvâcniturile insistente și înăbușite. A coborât treptele, s-a îndreptat spre bucătărie, s-a dus în grabă la frigider și a deschis ușa.
Lumina galbenă puternică a inundat încăperea, iar ea a căutat nerăbdătoare o sticlă de apă minerală. A luat-o, a dus-o la buze și a băut cu lăcomie.
Dumnezeule, ce bună era, dâra aia rece ca gheața care cobora pe gât. Dintr-odată, s-a simțit plină de viață și de energie – gata de orice.
Cu sticla în mână, a trântit ușa frigiderului. Chiar atunci, sticla i-a căzut din mână și s-a spart pe gresie, iar ea a țipat șocată. Drept în fața ei, cu o secure în mână, se afla un bărbat musculos cu o privire ucigașă.
• Capitolul 133
Preț de o clipă, nu s-a mișcat niciunul dintre ei, intrusul părând la fel de șocat ca ea. Apoi, Anna s-a adunat și a țipat. Totuși, sunetul abia dacă i-a ieșit de pe buze înainte să simtă pe gură o mână înmănușată, care a înăbușit glasul chiar la sursă. Disperată, a dat din mâini și s-a tras de lângă el, împleticindu-se în spate.
Dar strânsoarea a rămas fermă, iar bocancii lui grei au zdrobit cioburile când a înaintat. Anna a continuat să se zbată, însă atacatorul a tras-o spre el și a ridicat securea deasupra capului. Nu vedea clar lama, dar știa că urmează s-o atace din clipă în clipă, să-i zdrobească țeasta și să facă toată zbaterea inutilă.
Fără să se gândească, s-a aruncat spre el și l-a dezechilibrat ușor, făcându-l să
ezite. N-avea nevoie decât de o întârziere de-o scundă și și-a împins genunchiul în vintrele lui. Icnind, bărbatul s-a împleticit în spate și a slăbit strânsoarea.
VP - 246
Anna s-a întors și a fugit, țâșnind spre ușa din față. Încuiase ambele broaște în seara asta, ținând cont de evenimentele recente din oraș, iar acum și-a blestemat prevederea. Degetele transpirate i-au alunecat pe cheie când a încercat să descuie, făcând-o să piardă secunde prețioase, pe care nu le avea.
— Haide, haide…
Zăvorul de jos s-a retras, iar ea a scos cheia și a băgat-o în încuietoarea de sus. Totuși, chiar atunci, ceva greu a intrat în ea, lovind-o cu capul de ușa din lemn masiv. O clipă a crezut că o să leșine, dar ceva – o voință de a trăi – a făcut-o să rămână conștientă. Cu toate astea, vedea stele verzi, iar atacatorul o ajunsese din urmă și o ținea strâns de umăr, în timp ce ridica din nou securea cumplită.
A încercat să ajungă la ochii lui, însă el s-a întors și a evitat atacul, așa că
Anna l-a zgâriat cu unghiile lungi pe față. Încă un urlet de durere înăbușit și era liberă, scăpând din strânsoarea lui și țâșnind spre scări. Acum avea în sfârșit un avantaj. Asta era casa ei, îi știa forma, particularitățile, urcase treptele astea de sute de ori. A fugit pe covorul moale, ocolind stâlpul din capul scării și fugind spre dormitor. Îi auzea pasul greu în urmă, în timp ce urca scările. Oare putea să
ajungă la timp?
A năvălit în dormitor și a alergat până la pat, de unde și-a luat telefonul. Ceea ce a făcut-o să mai piardă câteva secunde prețioase și, când a ridicat privirea, a fost îngrozită să-l vadă în prag. A țipat și s-a aruncat departe de el, dar i-a simțit mâna prinzându-i pijamaua. S-a smucit și s-a eliberat, repezindu-se spre baie, unde a ajuns într-o secundă, și a intrat. Acum aproape că o ajunsese, dar ea a trântit ușa și a încuiat-o.
Atacatorul ei s-a izbit de ușă, însă aceasta a rezistat. A încercat s-o doboare cu umărul, dar ușa tot n-a cedat. Anna și-a îndreptat atenția spre telefon, formând febril numărul de la urgențe. Însă chiar când apelul se conecta, un zgomot a făcut-o să ridice privirea, un zgomot care i-a înghețat sângele în vine.
Zgomotul toporului care distrugea ușa.
• Capitolul 134
A oprit motorul și a coborât de pe motocicletă. Și-a ridicat vizorul și s-a întors să se uite la spațiul dezolant din fața ei. Șantierul naval era întunecat și pustiu, fără nicio urmă de viață în afara sunetului insistent al velaturilor bătute de vânt, însă Helen era convinsă că acest loc fără nimic special putea fi important.
VP - 247
Șantierul nu fusese ușor de găsit. Era un doc privat, la 20 de minute de portul principal din Southampton. Era proprietatea unui om de afaceri local care avusese câteva conflicte cu legea de-a lungul anilor, iar autoritățile aveau demult îndoieli cu privire la genul de marinar care l-ar folosi. Existau bănuieli de trafic – și de ființe umane, și de droguri – și o dată poliția sechestrase o barcă al cărei proprietar solicitase fraudulos plata asigurării, susținând că se scufundase.
Helen nu fusese niciodată în locul ăsta singuratic și, cum nu apărea pe Google Maps, trebuise să urmeze îndrumările neclare ale unui polițist de serviciu de la Narcotice și se întorsese de două ori din drum după ce se trezise în câte o fundătură, până să ajungă în cele din urmă în acest avanpost părăsit.
Și-a împins motocicleta în tufișurile de pe marginea drumului și și-a scos casca, apoi s-a apropiat de gardul de plasă. Era clar înalt, dar fără sârmă
ghimpată deasupra nu punea mari probleme. Helen bănuia că n-aveau parte de prea mulți musafiri nepoftiți aici și se bucura, pentru că a urcat ușor pe gard și a sărit pe cealaltă parte. S-a îndreptat și a cercetat bărcile care se legănau pe apă, legate la diverse debarcadere. Era momentul să înceapă căutarea.
Ideea îi venise când se uita pe pagina de Facebook a lui Stoneman. El și prima lui soție aveau de gând să facă înconjurul lumii după ce se pensiona el, iar Stoneman construise de la zero o ambarcațiune de zece metri, pe care o botezase Lady Rosemary. Postase multe poze cu ea în ultimii ani petrecuți împreună, însă după moartea prematură a soției lui, aceste postări încetaseră, iar după a doua căsătorie, barca nu mai era pomenită deloc.
Nu era greu de înțeles de ce. Fantoma sfintei Rosemary probabil că stăruise peste uniunea dintre Alicia și Michael, iar barca pe care-o construise el era o mărturie a iubirii aprinse pentru prima soție. Nu-i de mirare că o ascunsese, dar era grăitor că o păstrase. Probabil că ținea prea mult la ea, sau poate simțise că
într-o bună zi o să aibă nevoie de ea ca să fugă de viața asta către o bravă lume nouă. Oricare ar fi fost motivul pentru care o păstra, Helen știa că trebuie să afle unde era, și în cele din urmă dăduse de ea cu ajutorul unei taxe de ancorare plătite cu regularitate în fiecare lună din contul curent al lui Stoneman.
