— Bun. Și bărbatul care te-a atacat unde e?
Anna a ridicat o mână, arătând spre spatele casei.
— Wilson…
Charlie i-a făcut semn colegului ei să se ocupe de tânăra îngrozită, iar ea s-a întors și a luat-o la fugă. A intrat în grabă în dormitor, a sărit peste pat și a deschis fereastra. Dedesubt, a zărit-o pe McAndrew în grădina umbrită.
— Ceva?
VP - 250
McAndrew a clătinat din cap.
— Jos nu-i nimeni și am făcut și un tur rapid în grădină, dar…
Charlie a înjurat și a lovit supărată cu palma în pervaz. Din fericire, o salvaseră pe Anna Brown, însă făptașul le scăpase iar printre degete. Dacă ar fi ajuns cu câteva minute mai devreme, poate că ar fi fost altceva, însă acum era doar o discuție teoretică.
Fuseseră aproape, dar nu suficient de aproape.
• Capitolul 137
Picioarele loveau pavajul în timp ce mergea grăbit pe strada tăcută, aruncând priviri neliniștite în urmă. Era furios, frustrat, dar și speriat. Pentru prima dată
de când începuse povestea asta, era cel vânat, nu vânătorul.
Scăpase la mustață. Dacă stătea să termine treaba și să-și înfigă lama în craniul Annei Brown, ar fi fost prins cu siguranță. Așa, abia scăpase, reușise să
rămână cu un pas înaintea urmăritorilor cățărându-se pe acoperișul serei și apoi sărind în grădină și fugind până la zidul din spate.
Niște cetățeni grijulii puseseră pubela la locul ei, trebuise să sară și-și scrântise glezna rău când ajunsese jos. Încheietura dureroasă zvâcnea oribil; își simțea piciorul greoi și stângaci pe măsură ce se umfla tot mai tare. Totuși, nu se punea problema să se oprească, trebuia să scape. În timp ce șontâcăia pe Daventry Street, auzea poliția în fundal și chiar acum o mașină de patrulă a venit de după colț, îndreptându-se în viteză spre el. S-a aruncat la pământ și s-a ascuns după o mașină parcată și, din fericire, polițiștii au trecut mai departe, grăbindu-se către locul faptei.
Extenuat, disperat, s-a ridicat cu greu în picioare și a continuat să alerge în salturi. Era cuprins de emoții contradictorii; ușurare și bucurie că a scăpat, umbrite de dezamăgire și furie. Fusese cât pe ce să-și încheie răzbunarea, să le-o plătească javrelor ălora obsedate de sex care îi dădeau târcoale nevestei lui necredincioase ca niște muște atrase de rahat, dar chiar la final Justin Brown scăpase de pedeapsă. Probabil că el era cel mai rău dintre toți – un bărbat care efectiv nu-și putea ține pantalonii pe el – și îl chinuia să știe că păcatele lui vor rămâne nepedepsite. Oare s-ar putea întoarce într-o bună zi să termine treaba?
Să-și încheie socotelile cu oportunistul ăla amoral?
Chiar în timp ce se gândea la asta, știa că e pură fantezie. N-avea să se mai întoarcă în Southampton, n-avea să mai revină în paradisul ăsta. Brown era liber și, deși durea, măcar avea satisfacția să știe că White, Westlake și Sheffield VP - 251
primiseră cu vârf și îndesat ce meritau. Se zbăteau acum în cea mai neagră
disperare, iar Stoneman spera că acolo or să rămână foarte, foarte multă
vreme.
Dacă era să evadeze din propriul iad, trebuia să se miște rapid. Poliția ajunsese repede – prea repede –, ceea ce însemna că o descoperiseră deja pe Alicia și își dăduseră seama cine era responsabil pentru teroarea care se abătuse asupra orașului Southampton. Numele Michael Stoneman avea să fie curând cunoscut, fotografia lui avea să ajungă în presă și la grăniceri – ochii întregii lumi aveau să fie ațintiți asupra lui. N-avea decât o singură șansă de scăpare.
A străbătut în viteză Riggot Street, și i-a crescut inima când a văzut Fordul Ka jerpelit pe care-l cumpărase cu patru săptămâni în urmă. Lăsase ușa descuiată, iar acum a deschis-o și a urcat. În câteva secunde, se pusese deja în mișcare, conducând repede, dar precaut, până la intersecția din capul străzii. Chiar atunci a auzit și alte sirene și, când a ridicat privirea, a văzut o dubă de poliție trecând în viteză. A privit-o cum se îndepărtează, bucuros că era ascuns în mașină, apoi, când duba se făcea tot mai mică în depărtare, a semnalizat dreapta și a pornit prudent în direcția opusă.
• Capitolul 138
N-avea timp de pierdut. Ce făcea Helen era impulsiv, ilegal și probabil primejdios, pentru că n-avea de unde să știe cât de des venea Stoneman la iaht.
Dacă voia să descopere proba finală că fostul constructor de nave era cel care dezlănțuise recenta orgie de vărsare de sânge, trebuia să acționeze acum și trebuia să se miște repede.
Logica ei era simplă. Iahtul secret al lui Stoneman putea foarte bine să fie un mijloc de fugă util, dar putea să fie folosit și ca vizuină sau cartier general, de unde să comploteze și să-și execute planurile pentru anotimpul sumbru al răzbunării sale. Charlie credea că Alicia Stoneman nu era moartă de mult, ceea ce însemna că soțul ei comisese primele două sau trei crime fără să-i trezească
bănuielile. Poate că o fi avut ea ceva îndoieli, bineînțeles, ținând cont de identitatea victimelor, dar știrile despre arestările făcute – întâi Berman, apoi Dordevic – probabil că i-au redus sau chiar alungat suspiciunile. Ce nechibzuită, ce împiedicată părea acum ancheta lor – îndreptase atenția publicului spre cel care o urmărea pe Martha White și apoi spre spărgătorul sârb; oare jucase fără
să vrea vreun rol în uciderea Aliciei? Tot ar fi fost un salt logic enorm pentru ea să ajungă la concluzia că soțul ei în vârstă, cu frica legii, era responsabil pentru VP - 252
crimele astea cumplite, dar n-ar fi ajuns mai devreme la concluzia asta dacă n-ar fi anunțat ei cu surle și trâmbițe alți suspecți?
N-or să știe niciodată, evident, și n-avea niciun rost să mai stăruie cu gândul la asta acum. Furioasă, sâcâită, Helen a deschis dulapuri și a scotocit prin cutii de carton, căutând dovezi care să confirme ticăloșia lui Stoneman și să ducă la final ancheta asta cu atâtea probleme. Ca să evite suspiciunile, probabil că
Stoneman se pregătise pentru fiecare atac departe de casă și poate că se și spălase după aceea, pentru că toate crimele fuseseră sângeroase. Ce loc mai bun ca aici, un refugiu de care nu știau nici soția lui, nici restul lumii? Și totuși, oricât a încercat, Helen n-a reușit să găsească nimic. A desfăcut în bucăți baia strâmtă, a verificat fiecare centimetru din bucătărie, a ridicat salteaua din dormitor, a luat la mână toate cărțile de pe raft, dar nu era nimic. Iahtul era curat.
Când s-a întors în living, a tras saltelele de pe canapea, scoțând la lumină un loc de depozitare. A prins mânerul și l-a deschis, nerăbdătoare. Însă înăuntru s-a dovedit că nu erau decât o pereche veche de pantofi cu talpă de cauciuc și un colac de frânghie. Helen s-a îndreptat și a oftat, simțindu-se copleșită de dezamăgire. Venise în fugă aici, plină de optimism și hotărâre, sigură că ultimele piese din puzzle or să se îmbine pe barca singuratică, însă acum se părea că
încălcase proprietatea fără niciun motiv, ultimul ei delict fiind doar o nouă
greșeală.
Singură în bucătăria înghesuită, a mai privit o dată interiorul, sperând să aibă
vreo inspirație subită. Și cât stătea acolo, fierbând de dezamăgire, i-a revenit o amintire, pasageră la început, apoi, brusc, plină de viață. Captura de droguri din port. Se întâmplase cu doar câteva zile în urmă, dar părea să fi fost acum o veșnicie. Chiar și așa, detaliile au revenit și ea s-a îndreptat imediat spre partea din spate a cabinei. Traficanții pe care-i arestaseră erau marinari cu experiență, care-și știau foarte bine meseria. Ca atare, se străduiseră din greu să creeze cea mai ingenioasă ascunzătoare pentru marfa lor ilegală, scobind un compartiment secret în cadrul transversal al pupei, chiar în fața elicei.
Îndreptându-se într-acolo, Helen a pipăit îmbinările unui perete care părea neted. Spre marea ei bucurie, când l-a atins, a zornăit ușor. Și-a trecut degetele peste marginea de jos și a găsit o ceva de care să prindă; a tras cu putere și a desprins placa de perete.
A pus-o jos, după care s-a uitat în intrândul întunecat și a simțit cum îi crește inima. Înăuntru, împrăștiate pe podea, erau hărți ale orașului, coardă elastică, o pereche de mănuși și bijuteriile asortate foarte importante. Helen a întins mâna și a luat de jos un inel de logodnă – o bandă de aur cu trei diamante mici, VP - 253
