intervină, iar atunci a zărit mișcare în stânga. O femeie de vârstă mijlocie intrase în spital și venea în fugă spre Sheffield.
Emilia a încetinit pasul, privind scena. Sheffield a ridicat privirea, a recunoscut-o pe femeie – soră, prietenă? –, apoi i-a căzut pe loc în brațe. Au rămas lipiți unul de altul, sprijinindu-se, bărbatul de vârstă mijlocie suspinând necontrolat în timp ce-și odihnea capul pe umărul ei. Era pe cât de surprinzător, pe atât de mișcător, o scenă de dezolare emoțională pură.
Instinctiv, Emilia a ridicat camera ca să surprindă cuplul trist… dar apoi s-a oprit. Ceva nu era în regulă. Să nu fi fost cadrul potrivit? Să fi fost prea departe, să fi fost faptul că nu le putea vedea chipurile? Sau – probabil pentru prima dată
în viață – să fi simțit că dă buzna?
VP - 240
Cu un nod în gât, a coborât camera, oftând adânc. Apoi, aruncând o ultimă
privire stăruitoare asupra tragicului cuplu, s-a retras încet.
• Capitolul 129
Michael Stoneman mergea grăbit pe drum, rămânând în umbră. Se lăsase noaptea și era învăluit de întunericul atotcuprinzător; se simțea împresurat de emoții puternice și contradictorii. Era entuziasm, ba chiar euforie, pentru că
ultimul act era aproape de final, dar și regret că victoria nu va fi totală. De-a lungul săptămânilor de planificare grijulie, pătrunsese în viața tuturor victimelor lui și le cunoștea intim obiceiurile și mișcările – și făcuse planurile ca atare.
Avusese pur și simplu ghinion că nu fusese și doamna Westlake acasă în seara aia – își dorise din tot sufletul să ucidă toată familia nemernicului ăluia necredincios. O parte din el era tentată să se întoarcă acum la Victoria Westlake, să-și împlinească răzbunarea întreagă, dar știa că era doar o fantezie, o cale sigură să fie arestat. Nu, avea să fie disciplinat și mai departe, dacă era să
se asigure că toată lumea era pedepsită. Westlake avea să sufere suficient și așa
– lumea zice mereu că nu-ți revii niciodată cu adevărat după moartea unui copil.
A luat-o pe Marsham Street, a traversat și s-a strecurat printre mașinile parcate, după care și-a continuat înaintarea neîntreruptă pe trotuar. A observat că a grăbit pasul, împins de adrenalină și anticipare. Aproape că avea senzația că era cât pe ce s-o ia la fugă, așa că a încetinit, reducând deliberat ritmul. N-avea rost să atragă atenția când era atât de aproape de marele premiu.
Când s-a apropiat de Portsmouth Road, s-a oprit la o trecere de pietoni. A cercetat nerăbdător din priviri traficul, rugându-se să încetinească și să-l lase să-și continue drumul. În momentul ăla, a surprins privirea unei fete, care se ținea de mâna tatălui ei. Fetița a ridicat privirea și i-a zâmbit. Avea multe regrete în viață, dar cel care-l durea cel mai tare era că el și Rosemary n-avuseseră copii.
Încercaseră, Doamne, cum mai încercaseră, dar de fiecare dată fără rezultat. Era păcat, ea ar fi fost o mamă minunată și i-ar fi plăcut și lui să aibă o fiică pe care s-o răsfețe.
Zâmbetul fetiței s-a șters, poate o tulburase felul cum o privea el, așa că a pornit, traversând în grabă când mașinile au oprit la stop. A mers hotărât, străbătând în grabă Alma Street, după care a tăiat-o pe Cottonmill Lane. După
câteva clipe, s-a trezit lângă calcanul casei de pe Havelock Road numărul 24.
Nu era nimeni prin preajmă, cum anticipase, singurul semn de viață fiind un motan roșcat care-l privea curios de pe cealaltă parte a străzii. Fără să-l ia în VP - 241
seamă, a luat pubela care fusese așezată strategic pentru cei care se retrăgeau din parc și a dus-o până la zid. S-a ridicat într-un genunchi pe margine, apoi și cu celălalt și s-a agățat de zid până s-a îndreptat complet. Apoi s-a prins de marginea de sus a zidului și s-a ridicat, sprijinindu-se de cărămizi, până a ajuns sus. Atunci s-a aruncat în frunzișul de pe cealaltă parte, aterizând fără zgomot pe pământul moale.
A pornit nevăzut și a ajuns la marginea ascunzișului natural. S-a oprit și a cercetat din priviri proprietatea impresionantă. Două etaje și o seră veche – a cărei ușă din spate n-avea să-i stea în cale mai mult de un minut – și o singură
lumină aprinsă la o fereastră de sus. Justin Brown era încă în oraș, ceea ce însemna că Anna era singură acasă și se pregătea de culcare. Era o femeie cu tabieturi, căreia-i plăcea somnul ei de frumusețe și, ca la un semn, lumina s-a stins, cufundând toată casa în întuneric.
A simțit un fior de încântare pe șira spinării, chiar când mâna a căutat securea din buzunar. N-avea să dea buzna, n-avea să se grăbească, dar venise momentul. Era timpul pentru ultimul act.
• Capitolul 130
Mergea cu pas grăbit pe podeaua murdară, apropiindu-se de motocicletă.
Helen stătuse închisă în casă, întorcând pe toate părțile piesele acestui caz tulburător, intrând în mintea unui ucigaș nemilos, însă perioada de reflecție se încheiase. Trebuia să acționeze.
Ancheta fusese una dintre cele mai dificile din cariera ei, toate eforturile lor fiind blocate la fiecare pas de un adversar nemilos și greu de prins, însă Helen știa că se apropiau de momentul final. Aflase de la Charlie că nu se aleseseră cu nimic în urma raidului, cu excepția încă unui cadavru și a unei mea culpa din partea lui Michael Stoneman, care mărturisea crimele. Probabil că o să mai fie sânge vărsat, probabil că mai avea și alte socoteli de încheiat și Helen se ruga ca echipa condusă de Charlie să poată interveni – chiar acum deschideau computerul Aliciei Stoneman, disperați să stabilească dacă se mai vedea și cu alt bărbat însurat –, dar orice s-ar mai întâmpla în următoarele câteva ore, Stoneman avea să fugă. Casa lui fusese percheziționată, fusese găsită mărturia lui, iar fotografia lui va apărea în scurt timp în presă, chipul fantomei dezvăluit în cele din urmă.
N-avea să se predea, dar – bănuia Helen – nici n-avea să fie ușor de prins.
Până acum, planificarea și execuția planurilor lui criminale fusese impecabilă, iar VP - 242
ea era sigură că își făcuse pregătiri și pentru eventuala fugă. Scrisoarea lăsată în urmă de Stoneman nu făcea decât să-i consolideze convingerea că făptașul era decis ca ultimul act să se desfășoare exact cum planificase. Avea în cap o rută de evadare, Helen era convinsă – întrebarea era cum o să evite să fie depistat, când autoritățile din porturi, aeroporturi și gări vor fi alertate cu privire la identitatea lui și posibilele riscuri de fugă. Oare o să dispară pur și simplu și o să
apară în altă parte în Marea Britanie, cu o identitate nouă, sau o să încerce să
fugă din țară? Și dacă așa era, cum o să scape nelocalizat când era căutat de toată lumea?
Helen avea o bănuială, în timp ce alerga ultimii câțiva metri până la Kawasaki. Și-a luat casca, a urcat pe motocicletă și a pornit motorul. Brusc, s-a simțit puternică, a simțit că deține controlul. Echipa avea să fie prinsă, străduindu-se să salveze alte potențiale victime, cercetând în același timp și toate speluncile locale în căutarea lui Stoneman. O să fie ocupați, în timp ce Helen era un agent independent, care nu era îngrădit de protocol sau responsabilități. Deși nu avea nicio autoritate să se implice, tot simțea că are un rol de jucat în capturarea lui Stoneman, că intervenția ei s-ar putea dovedi esențială. Avea s-o facă singură și fără nicio protecție, dar tot avea s-o facă.
În sfârșit, evenimentele șocante din ultimele câteva zile începeau să aibă
noimă. Își imaginaseră tot felul de posibilități îngrozitoare, dar adevărul era simplu și cu atât mai șocant. Un bărbat singur, tulburat, care căuta mângâiere și dragoste și care fusese trădat de soția lui mai tânără. Un bărbat căruia i-ar fi plăcut să aibă copii și o familie, dar nu avusese niciodată. De-asta s-o fi cruțat pe Bailey White? Mai exista încă vreo urmă de bun-simț, de omenie, în Stoneman?
Helen nu putea conta în niciun caz pe asta, pentru că făptașul era în mod clar un bărbat puternic, căruia violența nu-i era străină. Constructor de nave toată
viața, nodurile cu care-și imobilizase victimele, ba chiar și arma pe care-o folosise – o secure marinărească obișnuită – i se păreau acum perfect logice.
Aveau motivul, modul de operare și știau cine e autorul – acum nu le mai trebuia decât omul în sine, cu cătușe și în custodie la Southampton Central.
Helen a apăsat accelerația și a împins motocicleta înainte, mărind viteza treptat în timp ce bariera se ridica încet în fața ei. Când a ajuns pe rampă, s-a îndepărtat în viteză, cu motorul vuind pe strada întunecată. Trăise înfricoșată
atâta vreme, tresărind și când își vedea umbra, dar în seara asta, lăsată fără
