A fost doar o greșeală, o greșeală foarte, foarte prostească.
S-a întors spre soția lui, sperând că o să audă ce-a spus. Însă în expresia ei n-a văzut decât dezgust.
— Cine era? a întrebat ea, roșie la față de furie.
— Am cunoscut-o online, nu i-am știut niciodată numele adevărat…
— Doamne, Dumnezeule!
VP - 236
Cu fiecare clipă, se simțea tot mai umilit.
— Te rog, Vicky. Știu că ai toate drepturile să mă urăști, dar crede-mă când îți spun că te iubesc, că te-am iubit întotdeauna și o să te iubesc mereu. A fost doar… doar un moment de nebunie.
S-a îndreptat spre ea, însă ea s-a tras înapoi.
— De ce?
Era o întrebare la care era imposibil de răspuns, dar era cât pe ce să
răspundă, când ea a continuat:
— De ce-mi spui acum? După tot ce ni s-a-ntâmplat, de ce-mi faci asta?
Cuvintele ei i-au înghețat sufletul. Cum să explice rolul pe care-l jucase el în acest coșmar oribil?
— Am vrut să fiu cinstit cu tine. Mă rodea.
— Vrăjeli, tu nu știi ce-nseamnă cuvântul ăsta. Spune-mi acum, sau jur că…
Venea spre el, însă el a ridicat mâna în semn de capitulare, oprind-o din drum.
— Uite ce-i, nu… nu știu cum să-ți spun, Vicky, dar poliția…
Îi tremura glasul, dar a vorbit mai departe:
— … poliția crede că soțul ei s-ar putea să aibă legătură cu…
N-a reușit să termine, dar nici nu era nevoie, pentru că soției lui i-a căzut fața.
— Ethan? a șoptit ea.
Richard Westlake a încuviințat fără vlagă.
— Tu ai făcut-o? a întrebat Victoria dezgustată.
— Nu, am… am…
Nu-și găsea cuvintele. Dar ce mai era de spus?
— N-am știut că… el…
Însă Victoria auzise destul; a venit spre el și i-a tras o palmă. Capul lui s-a dat pe spate, însă ea tot l-a atacat, lovindu-l cu palmele, cu brațele, cu pumnii din toate puterile.
— Era băiatul meu, nemernicule. Era băiatul meu frumos…
S-a oprit brusc și s-a îndepărtat de el, ca și cum risca să se infecteze dacă-l atingea. El a privit-o, așteptând încă un atac, însă ea n-a făcut decât să șuiere:
— N-o să te iert niciodată. Cât trăiesc, n-o să te iert niciodată.
Cu ochii în lacrimi, a ieșit din cameră și a coborât vijelios scările. După câteva secunde, Richard Westlake a auzit ușa trântindu-se, un punct final pentru ceea ce fusese cândva o căsnicie fericită.
VP - 237
• Capitolul 127
— Sunteți gata?
Mai multe mașini de poliție înconjurau locuința liniștită, în timp ce ușile din față și din spate erau păzite de polițiști în uniformă. Charlie stătea lângă o mică
unitate de polițiști înarmați, încordată, dar atentă.
— Suntem gata când spuneți, a confirmat sergentul Miller.
— Atunci, hai să trecem la treabă.
Charlie s-a dat la o parte și i-a făcut semn lui Miller să-și desfășoare unitatea.
