Mișcându-se rapid, polițiștii au ocupat poziții în partea laterală a ușii, după care i-au făcut semn agentului în uniformă că poate trece la acțiune. Acesta a înaintat, s-a concentrat, apoi a împins berbecul înainte, a lovit ușa și a smuls-o din balamale. Zgomotul puternic a răsunat pe toată strada, dar a fost acoperit de sunetul bocancilor care tropăiau pe hol.
Charlie și-a ținut suflarea, așteptându-se să audă strigăte, focuri de armă, o încăierare. Însă primele 20 de secunde n-au adus nicio dramă și, în timp ce bocancii se auzeau bocănind pe scări spre etaj, a intrat și ea în casa de suburbie.
— Cadavru aici, i-a zis unul dintre polițiști în timp ce trecea în grabă pe lângă
ea, făcând semn cu capul spre bucătăria unde intrai din hol.
Cu o presimțire neagră, Charlie s-a dus în bucătărie. Când a intrat, a fost întristată, dar nu și surprinsă, să vadă o femeie încremenită pe unul dintre scaune. Și-a pus protecții pentru pantofi și mănuși de latex și s-a apropiat de ea, oprindu-se când a zărit rana urâtă de la tâmplă. Fața femeii era palidă, iar Charlie a simțit rezistență când a strâns-o de braț. Rigiditatea cadaverică era deja instalată, femeia era probabil moartă de ceva vreme.
S-au mai auzit câteva strigăte de „Liber” de la etaj, apoi zgomotul bocancilor care coborau treptele. După câteva secunde, un sergent Miller îngrijorat a venit la ea în bucătărie.
— Nici urmă de el. O să verificăm și grădina, dar, sincer, cred că polițiștii în uniformă l-ar fi văzut dacă se ascundea acolo.
— Mai bine să fim siguri, nu? anunță prin stație dacă zăriți ceva.
Polițistul înarmat a încuviințat și s-a retras, lăsând-o pe Charlie singură.
Ajunseseră prea târziu, ancheta avansase prea încet, iar acum își mai pierduse cineva viața. Se uita la fața dură, frumoasă a Aliciei, întrebându-se cum au fost ultimele ei clipe. Oare știa ce face soțul ei? Sau a luat-o prin surprindere înainte să-și dea seama?
VP - 238
N-avea nicio importanță, Stoneman le scăpase – asta era concluzia acestei intervenții eșuate. Chiar acum, era în libertate – dar fugea sau mai avea de gând să verse și sângele altcuiva? Habar n-aveau unde e, ce intenții are sau în ce stare de spirit se află. Chiar în timp ce se gândea la asta, Charlie a văzut ceva. Un plic alb mototolit, sprijinit de solnița de pe masa de bucătărie. L-a luat și a văzut pe partea din față patru cuvinte simple, scrise îngrijit, cu litere ascuțite: Pentru cine e interesat.
• Capitolul 128
— Ai înnebunit de tot?
Emilia ținea telefonul departe de ureche, ca să se ferească de impactul exploziei redactorului-șef adjunct.
— E cea mai tare știre care ne-a picat pleașcă în ultimii ani și tu vrei s-o îngropi?
Vocea lui părea să răsune din pereții albi din holul spitalului, făcând câteva capete să se întoarcă spre ea. Îndepărtându-se de zona de așteptare, Emilia s-a grăbit să-l calmeze.
— Nu spun să nu publicăm știrea, e vorba doar de momentul publicării.
— Ești bine, Emilia? O urmărești pe Grace de atâția ani și acum o ai la frigare.
De ce nu profiți de ocazie?
— Pentru că o să tulbure apele și o să amețească pe toată lumea. Avem un scenariu foarte clar, foarte înspăimântător. Un nebun a ucis de trei ori și e pregătit să lovească din nou. Cea mai bună cale să creștem vânzările e să ne concentrăm pe amenințarea intrării prin efracție în case, crede-mă.
— Dar șeful Departamentului Cazuri Majore a fost dat afară din anchetă, suspendat pentru că a ucis un alt polițist. Lăsând deoparte că e o bombă al naibii de senzațională, nu trebuie să fii vreun geniu ca să-ți dai seama cum s-o introduci în povestea mai mare. Ucigașul-fantomă, polițiști incompetenți, ai scris de-o sută de ori…
Nimic mai adevărat, dar azi Emilia nu se simțea mândră de asta.
— Uite ce e, Paul, nu zic să nu pomenim despre ce se petrece la Southampton Central, dar nu vreau să intru într-o întreagă retrospectivă Helen Grace, când de fapt făptașul e vedeta. În plus, cred că s-ar putea spune și că
merită să așteptăm ca să vedem ce se întâmplă cu Grace, dacă o s-o acuze sau nu.
VP - 239
— Îmi pare rău, pur și simplu nu văd de ce nu ne-am băga. Dacă nu vrei să
scrii, bine. Sunt mulți alții care ar…
— Nu.
Refuzul ei a răsunat dur și percutant, făcând și alte capete să se întoarcă spre ea.
— Helen Grace este subiectul meu, a continuat ea concis. Și o să mă ocup de ea la momentul potrivit. Deocamdată, ne concentrăm pe atacul asupra lui Sheffield. Tot restul trebuie să aștepte. De acord?
În ciuda atitudinii ei aparent îndrăznețe, Emilia se aștepta să-l audă că-i zice să se ducă naibii, însă spre surprinderea ei, el a oftat, după care i-a spus:
— Fie cum vrei tu, Emilia. Dar dacă dă altcineva știrea înaintea noastră, o să
consider că tu, personal, ești de vină.
— N-o s-o dea, îți promit, a răspuns ea repede.
— Știi că ești o pacoste, Emilia. Dac-aș avea un bănuț pentru fie…
— Foarte drăguț din partea ta, Paul, l-a întrerupt ea, dar trebuie să închid, vorbim mai încolo.
A închis și și-a îndreptat atenția către bărbatul abătut care-și târa picioarele prin hol spre ieșire. Avea șapcă și privea fix în pământ, dar nu încăpea îndoială
că era James Sheffield. Șchiopăta ușor și avea o mulțime de vânătăi pe față și pe gât, dar altfel părea într-o formă rezonabilă. Cum se simțea pe dinăuntru era altă poveste; Emilia știa că cicatricile acelea vor avea nevoie de mult timp să se vindece.
Și-a scos camera din husă și s-a îndreptat în liniște spre el, lăsându-și pantofii să alunece pe podeaua lustruită. Avea câteva întrebări despre incidentul în sine, voia să știe dacă l-a văzut pe atacator, dacă are vreo idee care ar fi putut fi motivul atacului, apoi avea să facă fotografia de rigoare. Și-a pornit camera și s-a uitat prin hol după vreo asistentă sau portar care ar fi putut încerca să
