A răsucit mânerul, a smucit ușa și a intrat în cabină.
• Capitolul 145
Un vuiet violent, neașteptat, a făcut-o să se întoarcă. Helen era în spatele cabinei, căutând din nou cu disperare o armă, însă trosnetul ușii și urletul vântului de dincolo de ea i-au semnalat pericolul. S-a răsucit și l-a văzut. Sălbatic și răvășit, cu apă de mare picurându-i din părul lins, Michael Stoneman cobora scările care scârțâiau, cu o secure în mână.
Era prinsă în capcană. N-avea cum să nege. Helen își dorea cu disperare să
fugă, să scape din sicriul ăsta claustrofobic, dar unde s-ar fi putut duce?
Geamurile erau prea înguste ca să se strecoare pe-acolo și, chiar dacă ar fi reușit să iasă, n-ar fi făcut decât să se îndrepte spre o moarte sigură în marea agitată.
Nu, singura ei variantă era să rămână pe loc și să lupte.
Ținea în mână o tavă metalică, singura formă de apărare pe care reușise s-o găsească. Era jalnic și nepotrivit, în așa măsură că a văzut un zâmbet sumbru schimonosind trăsăturile lui Stoneman.
— N-ar fi trebuit să vii aici, Helen.
— Lasă toporul, Michael.
— Nu prea cred.
— Nu e nevoie să se întâmple așa. Putem să discutăm despre ce s-a-ntâmplat…
— Cred că am cam depășit momentul ăla, nu?
A făcut un pas spre ea, iar scândurile au gemut sub greutatea lui.
— Am ucis patru oameni.
VP - 261
Rostise cuvintele fără nicio emoție, ca pe o descriere rece a situației.
— Aș mai fi luat unul cu mine, dacă n-ar fi intervenit ai tăi. Peștele care-a scăpat din cârlig, nu?
— Michael, ascultă-mă, nu-i prea târziu…
— Ba da, e prea târziu. Fosta mea viață, fostul meu eu s-au dus. Mi-a trebuit mult până să-mi dau seama, dar omul ăla a murit odată cu Rosemary. Ce-a rămas e cu totul altceva.
A mai făcut un pas înainte, ochii lui nemiloși rămânând ațintiți asupra lui Helen.
— Nu pot să spun că-mi place foarte tare acest nou eu, dar n-am de gând să-mi petrec restul vieții după gratii. Nu, e momentul să dispar, s-o iau de la început. N-o să fiu fericit, dar măcar o să fiu liber.
— Și poți să te împaci cu asta? a întrebat Helen. Când știi ce durere, ce chin, ce jale disperată lași în urma ta?
— Suferința era toată ideea, a explodat Stoneman. Vreau să sufere, vreau să-i văd pe nenorociții ăștia necredincioși că simt durere în fiecare zi din viața lor.
Să știe tot ce-au considerat de la sine înțeles, tot ce-au trădat. N-o să pot să-i văd în carne și oase din păcate, cel puțin nu din locul unde mă duc, dar o să-i verific online, o să mă bucur de înmormântări, de omagii, de golurile căscate din viețile lor inutile…
Venea în continuare spre ea, acum era la vreun metru.
— Uite ce-i, am vorbit cu Paza de coastă, știu unde suntem…
— Și până ajung ei aici, o să fiu de mult plecat, a întrerupt-o Stoneman. Îmi pare rău, Helen, nu așa trebuia să se termine, dar chiar nu pot să te…
Helen a aruncat tava spre el. Stoneman nu se așteptase, și și-a ridicat brațul să se apere, însă prea târziu. Tava l-a lovit în frunte și i-a julit o bucată bună de piele chiar deasupra ochiului. S-a împleticit în spate, s-a îndreptat, apoi s-a întors spre ea, cu trăsăturile schimonosite de furie.
— Javră proastă ce ești! a scrâșnit el, ducându-și mâna la frunte și privindu-și apoi degetele roșii și lipicioase. O să plătești…
Helen își extinsese bastonul, însă Stoneman nu părea să fi observat, aruncându-se către ea. Ea a rotit dezlănțuită bastonul, însă adversarul ei și-a controlat înaintarea și a evitat lovitura, după care s-a aruncat din nou înainte.
Helen a rotit din nou bastonul, însă de data asta adversarul l-a prins cu mâna liberă și l-a îndepărtat de el, apoi a ridicat toporul deasupra capului, gata să-i despice țeasta.
Avea ambele brațe departe de trup și asta aștepta ea. A ridicat celălalt braț, pe care-l ținuse ascuns la spate, și a apăsat hotărât pe butonul spray-ului iritant VP - 262
pe care-l strângea în mână. Ceața oribilă a ieșit din tub și s-a împrăștiat direct în ochii atacatorului, însă în ultima clipă acesta s-a smucit și a evitat la limită să fie orbit cu totul. Totuși, gazul iritant i s-a întins pe față, urechi și păr, iar el a urlat în agonie și s-a tras înapoi. Helen n-a ezitat, trecând pe lângă el și ieșind în fugă
din cabină.
• Capitolul 146
A urcat scara spre punte și s-a oprit derapând pe suprafața alunecoasă, abia venindu-i să creadă ce vedea. Când ridicaseră ancora, se vedeau urme vagi de ceață, fuioare subțiri care pluteau pe cerul fără lună, însă acum toată
ambarcațiunea era învăluită de o pătură groasă și grețoasă. Se urca pe ea, răcindu-i pielea și doborându-i moralul. Cum dracu’ o să-i localizeze Paza de coastă, chiar dacă avea vreo idee despre poziția lor? Iahtul plutea cu viteză, aruncat de valuri, iar acum ceața îl ascundea, lăsând-o pe Helen singură cu atacatorul ei. Părea ceva scăpat din cele mai negre coșmaruri ale ei.
Helen a auzit mișcare dedesubt și a alergat la cârmă. Antena radioului era inutilă, își dăduse deja seama, dar poate mai exista și altă cale de comunicare.
Privirea i-a fost imediat atrasă de ea – sirena de ceață. Era un sunet pe care-l iubea, îl auzise de sute de ori plutind peste Solent, dar astăzi îi plăcea și mai tare. A pus mâna pe buton și l-a apăsat îndelung, iar mugetul profund a plutit prin ceață, urmat de încă unul și încă unul.
