VP - 12
S-a retras și a plecat mai departe, încercând să facă cât mai puțin zgomot. A ezitat în prag, curios să vadă dacă Martha dormea sau nu. Uneori adormea adânc, dar dacă nu reușea, o găsea de multe ori foindu-se pe întuneric, făcând câte un comentariu sec despre ora târzie la care se întorsese el. Din fericire, totul părea liniștit, silueta nemișcată a Marthei abia vizibilă în întuneric, așa că
s-a strecurat înăuntru și a închis încet ușa în urma lui.
VP - 13
ZIUA A DOUA
• Capitolul 8
Detectivul-agent Japhet Wilson sărea de pe un picior pe altul, aruncând priviri acuzatoare spre ușa familiei White, acum împodobită cu bandă galbenă.
Începuse doar de o săptămână să lucreze la Southampton Central și, deși știuse că urma să aibă de-a face cu situații solicitante, nu se așteptase la așa ceva.
Centrala poliției primise apelul cu puțin înainte de miezul nopții. Un soț
panicat care cerea disperat ajutor, căutând frenetic cuvintele potrivite să
descrie scena groazei pe care tocmai o descoperise.
— Soția mea… e… a fost atacată… E sânge peste tot, o, Doamne… Veniți repede. Vă rog, veniți…
Japhet se bucura că nu trebuise niciodată să se ocupe de telefoane – cum reușeau oamenii ăștia să rămână calmi, atenți și obiectivi în fața unei asemenea suferințe? –, dar probabil chiar mai mult că nu trebuise să aibă de-a face cu realitatea sumbră. Până să ajungă el, casa din St Denys fusese deja securizată de polițiștii în uniformă, ceea ce-i dăduse suficient timp să fie avertizat despre ce avea să descopere. Cu toate astea, vederea bietei femei îi tăiase respirația.
Cuprins de greață, Japhet a scos un pachet de țigări din buzunar. Era polițistul cu cel mai înalt rang de la locul faptei și fusese așa de câteva ore, iar acum vedea lumina de un cenușiu bolnăvicios a zorilor cum învăluie casa asupra căreia se abătuse năpasta. Însă probabil că mai apuca să tragă o țigară scurtă
până ajunge șefa. Gândindu-se mai bine, a pus țigara la loc în pachet. O să
fumeze mai încolo, când o să se simtă iar normal. Când o fi să fie.
Tura i se încheia curând și zisese că o s-o sune pe maică-sa când termina, dar trebuia să mai aștepte. Azi n-o să plece nimeni de la serviciu. Și chiar și când o s-o sune, ce vești putea să transmită el în Walthamstow? Nu se punea problema să-i dea toate detaliile incidentului – ar fi fost bolnavă de îngrijorare, convinsă
că Southampton era un focar de criminalitate și depravare –, dar o să-și dea seama că e tulburat, așa că trebuia să-i spună ceva. Întrebarea era ce.
Încă se mai gândea când a auzit o motocicletă oprindu-se în scrâșnet de cauciucuri. Fără să ridice privirea, s-a îndreptat instinctiv și s-a întors spre detectivul-inspector Grace. Ea era motivul pentru care venise la Departamentul VP - 14
Cazuri Majore, impresionat de curajul, atitudinea de lider și dinamismul ei. Chiar acum o vedea scoțându-și casca și venind spre el, nerăbdătoare să afle vesti.
— Ce-avem? a întrebat ea, trecând direct la subiect.
— Femeie, caucaziană, 32 de ani. Martha White, soția lui Greg White și mama unei fetițe de șase luni, Bailey.
Helen Grace n-a spus nimic, întunecată la față.
— Credem că a fost ucisă ieri, după ora 19. Soțul ei a găsit-o puțin înainte de miezul nopții.
— Și copilul?
— E bine, deși credem că era în casă când a avut loc incidentul.
— Doamne, Dumnezeule…
Wilson a încuviințat; exact așa reacționase și el când i se spusese despre copilul care scăpase.
— Cine a avut acces până acum?
— Doar polițiștii în uniformă. Au lăsat o cale de acces comun și au izolat zonele semnificative. Ah, și a venit și Jim Grieves. E în dormitor.
Grace a încuviințat și s-a întors să plece, după care s-a oprit și s-a întors spre noul recrut.
— Vrei să vii cu mine? Ai putea să înveți câte ceva.
— Mai bine rămân aici, doamnă. Am avut deja câțiva gură-cască. Nu vreau să
contamineze zona…
Pe chipul lui Grace a trecut o umbră de zâmbet înainte să-i răspundă:
— Că mare dreptate ai!
A plecat, pășind cu grijă spre ușa din față. Wilson a privit-o cum se îndepărta, știind că inițiativa lui n-o păcălise nicio clipă. Știa după expresia lui, după
limbajul corporal, de ce voia să rămână afară. El încercase întotdeauna să fie imparțial, să-și facă treaba fără emoție sau teamă, dar azi nu-și putea găsi stăpânirea de sine. Nu se simțea profesionist. Nu controla situația. De fapt, se simțea foarte rău.
• Capitolul 9
A lovit-o imediat liniștea. Când a intrat în casa bine amenajată, Helen a observat fotografiile de familie, jucăriile strânse ordonat, teancul de scrisori de pe masa din hol – era în mod clar un cămin plin de activitate, de forfotă, dar azi domnea o liniște de mormânt, ca și cum toți cei de față își țineau suflarea.
