Grace a încuviințat și s-a întors să plece, după care s-a oprit și s-a întors spre noul recrut.

— Vrei să vii cu mine? Ai putea să înveți câte ceva.

— Mai bine rămân aici, doamnă. Am avut deja câțiva gură-cască. Nu vreau să

contamineze zona…

Pe chipul lui Grace a trecut o umbră de zâmbet înainte să-i răspundă:

— Că mare dreptate ai!

A plecat, pășind cu grijă spre ușa din față. Wilson a privit-o cum se îndepărta, știind că inițiativa lui n-o păcălise nicio clipă. Știa după expresia lui, după

limbajul corporal, de ce voia să rămână afară. El încercase întotdeauna să fie imparțial, să-și facă treaba fără emoție sau teamă, dar azi nu-și putea găsi stăpânirea de sine. Nu se simțea profesionist. Nu controla situația. De fapt, se simțea foarte rău.

• Capitolul 9

A lovit-o imediat liniștea. Când a intrat în casa bine amenajată, Helen a observat fotografiile de familie, jucăriile strânse ordonat, teancul de scrisori de pe masa din hol – era în mod clar un cămin plin de activitate, de forfotă, dar azi domnea o liniște de mormânt, ca și cum toți cei de față își țineau suflarea.

VP - 15

Își țineau suflarea pentru ce? Așteptau să se întâmple ceva? În fine, ceva se întâmplase, ceva neașteptat și șocant. Până acum, Helen avea doar detaliile importante, dar își dădea seama, după expresia bântuită a agentului Wilson, că

urma să intre într-o scenă a groazei. Pentru asta era pregătită, văzuse nenumărate scene de măcel în decursul anilor; nu, casa fără nicio urmă de viață

în ea îi zgândărea nervii azi. Era genul de tăcere sumbră rezervată în general înmormântărilor.

A urmat atentă calea de intrare comună și s-a îndreptat spre etaj. Pe palier stătea de gardă o figură familiară, polițistul Frank Cottesloe, care a arătat din cap spre o ușă din fundul coridorului.

— Acolo îl găsești pe băiatul care râde…

Helen a dat și ea din cap și a trecut în grabă pe lângă el. Voia să termine cu asta acum, să constate faptele concrete și să înceapă ancheta acestei crime cumplite. Chiar și așa, a încetinit o clipă când a trecut pe lângă o ușă de pe partea dreaptă a coridorului și a aruncat o privire spre camera spațioasă a copilului. A fost transportată pentru o clipă în copilărie – puteai să bagi tot apartamentul lor în camera fetiței –, apoi a revenit în prezent, iar atmosfera stranie a încăperii pustii a făcut-o să se întristeze cumplit. Ce început îngrozitor în viață pentru bietul copil!

Adunându-se, Helen a trecut mai departe, a ajuns în capul coridorului și a deschis încet ușa dormitorului. Când a intrat, a văzut silueta solidă a patologului-șef de la Southampton Central aplecată deasupra patului matrimonial, cufundată într-o examinare detaliată. Sub el, pe salteaua îmbibată

de sânge, zăcea trupul chinuit al unei femei tinere. Era culcată pe burtă și Helen n-a putut să-și imagineze cum arăta – ce piele, ce ten sau expresie avea –, dar putea să vadă foarte bine în interiorul craniului ei. Partea din spate fusese despicată, dând la iveală țesut cerebral, tendoane și mușchi, și se mai vedeau câteva crestături și pe spate și umeri. Deasupra ei, pe tapet, pe un portret pe pânză al familiei, erau o mulțime de dâre de sânge uscat, o dovadă a sălbăticiei atacului.

— Nu, nici eu n-am o părere foarte bună despre gustul lor în materie de decorațiuni.

Patologul s-a îndreptat, iar tonul lui era cât se poate de sec.

— Jim…

Mustrarea era blândă, dar el tot a dat din mână indiferent, trecut prin prea multe ca să tolereze criticile.

— Cum ți-ai dat și tu seama, a fost un atac extrem de violent, a continuat el netulburat. Victima a avut o cârpă îndesată în gură, avea mâinile legate cu o VP - 16

coardă elastică și a fost lovită de patru ori cu un instrument cu lamă. Ar putea fi o unealtă de grădinărit, dar aș zice că a fost probabil un topor mic sau un fel de secure.

Helen s-a înfiorat.

— Prima lovitură a produs vătămarea direct pe partea din spate a craniului și l-a fracturat. Moartea trebuie să fi fost practic instantanee și bănuiesc că

loviturile care au urmat – una pe umărul drept, două pe spate – au fost doar rezultatul adrenalinei cuiva care se simțea bine.

Părea un mod ciudat de a descrie acest atac violent, dar Helen n-a insistat.

— Tiparul picăturilor de sânge împroșcate corespunde loviturilor, așa că

sângele n-a fost plasat acolo deliberat. A fost un atac rapid, brutal și eficient.

— Și nicio rană care să atragă atenția? Niciun semn de agresiune sexuală sau tortură?

— Nimic care să sară în ochi. Nici răni defensive pe mâini sau brațe, așa că se poate spune că era deja legată înainte să fie atacată.

Ideea i-a înghețat sângele în vene lui Helen – oare Martha fusese surprinsă

de atacator când dormea?

— Acestea fiind spuse, urmele de pe degete sugerează că inelele au fost scoase de curând, ceea ce ne-ar putea oferi un indiciu legat de motiv.

Helen cerceta deja restul camerei și privirea i se oprise pe cutia de bijuterii goală care stătea răsturnată pe măsuța de toaletă vraiște. Oare atacatorul scotocise pe întuneric după pradă și dărâmase sticluțele de parfum și suvenirurile? Și dacă da, meritase? Merita vreun câștig material așa ceva?

— În locul tău, aș trimite pe cineva prin magazia din grădină și aș vorbi cu soțul, să văd dacă lipsesc unelte, dacă nu cumva coarda elastică era a lor. S-ar putea să te ajute să decizi dacă a fost un atac de oportunitate sau profesionist…

Helen spera din toată inima că era prima variantă, însă n-avea cum să știe încă.

— Vreo urmă de-a atacatorului? Păr, fibre?

— Nimic până acum, a răspuns Grieves. Nu găsesc niciun fel de zgârieturi în jurul gurii, unde a fost îndesată cârpa, iar coarda elastică e curată lună. Și poți să

vezi că ucigașul și-a făcut timp să-și șteargă lama de jacheta victimei, chiar unde ești tu acum…

Helen s-a îndepărtat cu un pas de scaun și a observat pata acum ștearsă, roșu-maroniu, de pe jacheta albă de lână.

— … ceea ce sugerează că și-a păstrat tot timpul controlul, a fost măsurat și precis, în pofida violenței excesive, a continuat Helen, încheind ideea lui Grieves.

VP - 17

De data asta, a fost rândul legistului să încuviințeze:

— Brutal și sigur pe el. De obicei, nu sunt două calități pe care să ți le dorești împreună.

Chiar în timp ce el vorbea, atenția lui Helen a fost atrasă de pânza împroșcată

cu sânge de deasupra patului. Era o fotografie de studio a Marthei White și a soțului său, stând turcește pe podea, cu fetița între ei. Amândoi zâmbeau, copleșiți de bucurie pentru venirea pe lume a copilului, și chiar și Bailey părea să

surâdă știrb, sprijinită de mâna maică-sii și uitându-se concentrată la cameră.