— Andrew? Sunt detectiv-sergent Charlene Brooks, de la poliția din Hampshire. Vrei să deschizi, te rog?

Nicio mișcare înăuntru, a bătut din nou în ușă.

— Avem polițiști în fața și în spatele casei, așa că hai să nu ne complicăm, bine?

Tot nimic. Charlie s-a întors spre Nina și a văzut că părea îngrozită de ideea că i-a fost înconjurată casa; i-a ignorat suferința și a întrebat-o:

— Vrei, te rog?

VP - 33

Smulsă din amorțeală, Nina Berman s-a aplecat și a descuiat ușa, permițându-i să se strecoare înăuntru.

•

Charlie a închis ușa în urma ei și s-a uitat prin apartament. Primul lucru care a frapat-o a fost mirosul, înțepător, de putreziciune, neplăcut. O combinație ciudată de mucegai, haine nespălate și mâncare stricată. Contrastul cu interiorul ponosit, dar imaculat de sus era izbitor. Era clar că Nina și soțul ei nu se aventurau jos, sau nu li se permitea.

Și-a scos bastonul de la centură. Dacă Berman își pierduse complet legătura cu realitatea, atunci nu se punea problema să-și asume riscul. A înaintat tiptil și și-a băgat capul în camera din față. Pe un teanc de reviste se vedeau resturi de mâncare la pachet, pe deasupra cărora zburau leneș două muște. Pe masa de-alături era un radio portabil vechi, pornit.

Charlie a intrat rapid în cameră și a verificat în spatele ușii, apoi s-a dus să se uite după canapea. N-a găsit nimic, s-a dus în chicinetă, dar nici acolo nu era nimic, în afară de o armată de furnici care dansau în jurul coșului de gunoi. Și-a continuat verificarea intrând în grabă în baia de-alături și apoi în dormitorul din spate.

Până în dormitor trebuia să străbată un coridor scurt, pe care l-a parcurs în viteză, dornică să pună capăt acestui joc de-a v-ați ascunselea. Ușa era închisă și Charlie a încercat prudent clanța. Apoi, fără niciun avertisment, a deschis-o. S-a încordat, pregătită să dea peste suspectul care să sară spre ea, dar înăuntru nu era nicio mișcare. Prudentă, a intrat în cameră, cercetând spațiul înghesuit în căutarea unui agresor. Dar totul era liniștit în camera unde nu se aflau decât câteva lucruri abandonate pe un pat în neorânduială.

S-a aplecat să se uite sub pat. Când s-a îndreptat, a observat șifonierul. Tot restul era vraiște și răvășit, sertarele comodei erau deschise, însă ușa dulapului era închisă bine. Dacă Berman era aici, atunci era singura ascunzătoare rămasă.

A tras aer în piept, s-a apropiat și a deschis ușa.

— Charlie?

I-a sărit sufletul și s-a întors dinspre șifonierul gol, dând peste agenta McAndrew, care se uita prin fereastra deschisă.

— Poarta din spate era descuiată și fereastra asta era deschisă, așa că…

Nu era nevoie să continue – ajunseseră prea târziu.

Frustrată, Charlie s-a întors și privirea i-a căzut pe lucrurile întinse pe pat. În mijlocul pilotei mototolite, era un sac de plastic, care părea să conțină bijuterii și haine, dar nu asta i-a atras atenția. Ci o fotografie sprijinită lângă sac. Înfățișa un Berman tânăr, cu brațul pe după umerii unei tinere elegante. Poza fusese VP - 34

făcută la o petrecere de firmă, iar în fundal se vedeau oameni care beau la soare, însă scena asta fericită era distrusă de ce pățise poza după ce fusese făcută. Fața lui Berman era intactă, iar el zâmbea fericit spre cameră, însă

femeia atrăgătoare de lângă el, care semăna foarte tare cu o Martha White tânără, avea ochii scoși.

• Capitolul 19

Helen trecea în trombă pe drum, cu vitezometrul sărind de 110 km/h.

Conducea prea repede, dar singurul ei obiectiv acum era să-l aibă pe principalul suspect încătușat cât mai repede. Cu cât credea presa mai multă vreme că în Southampton se află în libertate un maniac care flutură un topor, cu atât mai rău avea să fie pentru toată lumea.

A apăsat pe casca Bluetooth și a format numărul lui Charlie. Aproape imediat a auzit vocea vechii sale prietene:

— Sunt Charlie Brooks, vă rog să lăsați un mesaj.

A închis, sâcâită. De ce încetase toată lumea brusc orice fel de comunicare?

Ce se întâmplase acasă la Berman? Era vreo problemă? Și-a coborât privirea spre telefon și a căutat numărul agentei McAndrew, apoi a apăsat pe

„formează”, după care și-a îndreptat din nou privirea spre drum. Moment în care i-a stat inima. În fața ei apăruse din senin un pieton, care venea direct spre ea. A apăsat pe loc pe frâne, iar motocicleta s-a ridicat pe roata din spate, după

care a derapat periculos pe suprafața cu pietriș a drumului. Se îndrepta direct spre bărbatul surprins, avea să intre în el din clipă în clipă și o să-l arunce în aer…

Instinctiv, a riscat totul, apăsând pe accelerație și trăgând de ghidon. Spre marea ei ușurare, cauciucurile aveau aderență și motocicleta a țâșnit spre stânga, ratându-l la mustață pe pietonul uluit, care a țipat când Helen l-a depășit în viteză. Pericolul nu trecuse încă, roata din față lovind din plin bordura și aruncând-o înainte. O clipă, Helen a fost în aer, neajutorată, apoi gravitația a învins și a căzut înapoi în șa, strângând frâna și punând piciorul jos ca să

orienteze iar motocicleta spre drum.

A înjurat cu glas tare și a aruncat o privire în urmă, însă pietonul luat prin surprindere dispăruse deja. Ușurată, a mers mai departe, reducând puțin viteza și adresând o rugăciune tăcută zeilor care avuseseră grijă de ea azi. S-a adunat și a mai aruncat o privire spre lista de contacte din telefon, însă chiar atunci acesta a început să sune.

VP - 35

— Charlie? Ce vești ai?

— Am venit degeaba, Berman a fost aici, dar noi am ajuns prea târziu.

— Vorbește cu părinții, află dacă are vreo ascunzătoare știută. Între timp, transmite-le polițiștilor în uniformă o descriere. Vreau să fie absolut toate patrulele cu ochii după el. Avem vreo poză cu el, ceva util?

— Sigur. Are o înfățișare ușor de recunoscut. Are 1,82 m și e deșirat, cu păr castaniu cârlionțat.

— Ai vreo idee cu ce e îmbrăcat?

— Se pare că poartă mereu același lucru. Blugi decolorați și hanorac gri-deschis, iar pe deasupra o jachetă neagră de piele cu un logo Mötley Crüe pe spate. O să redactez o descriere corespunzătoare…

Dar Helen nu mai asculta, pentru că în minte îi venise incidentul de mai devreme – cu un tânăr îmbrăcat exact cum îl descrisese Charlie.

— Scuze, Charlie, trebuie să te întrerup, a spus ea fără suflare. Cred că

tocmai l-am văzut.

• Capitolul 20

Inima îi bubuia și pe față îi șiroia transpirația, dar nu se punea problema să se oprească. Andrew Berman respira greu și avea un junghi cumplit, dar era conștient că următoarele zece minute sunt decisive; și-a ignorat disconfortul și a mărit pasul, alergând pe trotuar.

Nu încăpea îndoială că îl urmăreau. La doar câteva clipe după ce se strecurase pe poarta din spate, îi văzuse – două mașini de poliție fără însemne gonind spre Chapel Road. Aveau semnalele luminoase pornite, dar nu și sirenele, era clar că puneau la cale un raid prin surprindere. Și n-avea nevoie să-i spună cineva spre ce adresă se îndreptau.

Nu mai pierduse vremea și țâșnise pe aleea îngustă, după care ieșise în Evans Street. Înainta rapid și se îndepărta de casă, însă probabil că nu fusese atent o clipă, pentru că s-a trezit brusc holbându-se în farurile unei motociclete care venea în viteză. Habar n-avea dacă era vreun obsedat de motoare întărâtat sau un curier nerăbdător, dar un lucru era sigur – motocicleta avea să-l dărâme, pentru că venea scrâșnind implacabil spre el. Părea imposibil, necinstit, să scape de urmărirea poliției și să fie lovit de un motociclist oarecare, și totuși nu asta era soarta lui? Un sfârșit de doi bani pentru o viață de doi bani.

Apoi, brusc, inexplicabil, a fost cruțat, pentru că motocicleta și-a modificat traiectoria și s-a ridicat pe roata din spate, după care a plecat în trombă.

VP - 36

Îngrozit, dar ușurat, a lăsat să-i scape un șir de înjurături vulgare, însă și-a dat seama că vinovatul plecase de mult și s-a adunat. Dacă era să scape din haznaua asta de oraș, trebuia să se concentreze și să-și păstreze calmul.