— Domnule White, ai auzit ce…
— Am auzit foarte bine, a întrerupt-o el, ridicând privirea. Și o să fac tot ce trebuie să fac, dar îți spun că e o pierdere de timp. N-am nimic de-a face cu asta…
A privit-o direct în ochi și a încheiat:
— El a fost.
• Capitolul 16
— Poliția n-a confirmat numele victimei, dar proprietari sunt Gregory și Martha White din Southampton, antreprenori locali care administrează creșele de succes Banana Tree. Domnul White și fiica sa au fost văzuți în zona Shirley din oraș în cursul dimineții, ceea ce a dat naștere unor speculații că soția sa, Martha, a fost victima unui atac violent…
Stătea nemișcat, sorbind cuvintele. Crainica era foarte pompoasă și rostea măsurat cuvintele, ca și cum ar fi vorbit unor copii de grădiniță. De ce nu putea s-o spună mai direct, mai hotărât? Javra era moartă, asta era tot.
Crainica behăia mai departe, dar cuvintele erau acoperite de zgomotul de la etaj, de pașii care făceau să scârțâie podeaua. Oare și părinții lui ascultau știrea și intrau în vrie? Îi credea în stare să vină jos și să-i ceară explicații, dar nu putea permite așa ceva, cel puțin nu azi.
Andrew Berman s-a dus repede și a încuiat ușa, stingând și luminile, ca să fie sigur, după care s-a întors la biroul lui uzat. A redus sonorul și s-a rugat să se lase păcăliți, să creadă că era încă plecat și să-l lase în pace să se bucure de momentul prețios. Așteptase prea mult ca să-i lase să-l strice.
Doamne, ce nu-i putea suferi! Dezamăgirea lor, durerea lor, judecata lor. De când se știa, îl subapreciaseră, iar suferința că singurul lor copil era un ratat era cât se poate de vizibilă. Ei bine, dă-i încolo. Curând o să scape și de ei, o să fie în sfârșit liber și ce dulce o să fie viața atunci!
VP - 29
Smulgându-se din reverie, Berman și-a îndreptat din nou atenția spre știri.
Acum era rândul reporterului din teren, care intervieva cu vecinii îngroziți din St Denys. Nu putea să nu râdă de iluziile lor de suburbie, de ideea că un cartier elegant, încuietori scumpe și câteva camere de securitate te-ar putea apăra. Ce ignoranți, ce orbi erau, sperând fără motiv că averea îi poate apăra de o răzbunare dreaptă. Lumea era un loc neplăcut, nerecunoscător și, cu cât acceptai mai repede ideea, cu atât mai bine. Știa din propria experiență
nefericită.
Crainica revenise, trecând la alte subiecte, dar Berman nu voia să se termine.
Voia să zăbovească în locul ăsta special. Mintea îi era copleșită de gânduri –
trupul fierbinte al Marthei gemând sub el, extazul dulce al sufletelor lor împletite, dar și acuzațiile ei dezgustătoare de după, calomniile pe care le răspândise, promiscuitatea pe față la care se dedase mai târziu, minciunile, minciunile, minciunile… Fără îndoială că acum o să apară tot felul de elogii, omagii entuziaste, dar adevărul adevărat era că Martha White meritase să
moară; de fapt, trebuia să se aștepte de ani întregi și uciderea ei era victoria lui finală.
Și totuși… oricât își dorea să savureze momentul ăsta, lipsea ceva. Se străduia să se simtă bucuros, liber, îmbătat de triumf, dar nu mergea. Părea ceva fals, ba chiar forțat. Dar cum era cu putință? Asta era ce voia, tot ce-și dorise.
Sacrificase atâtea, suferise așa de mult doar ca să ajungă în punctul ăsta, de ce i se părea așa de amară victoria? Simțea cum se adună în el furie, frustrare, neîncredere, dar nu putea nega realitatea. Femeia pe care o iubise și apoi o detestase era moartă. Și totuși el nu se simțea mai bine.
• Capitolul 17
Helen a plecat în grabă din căsuța îngrijită de suburbie, cufundată în gânduri.
Vor trebui să confirme mișcările lui Greg White din seara precedentă, în caz că
încerca să-și ascundă propria fărădelege, vreun moment de nebunie sau o ruptură cumplită în căsnicia lor, dar la prima vedere părea un suspect improbabil. Andrew Berman părea un concurent mult mai potrivit – și cu el voia să stea de vorbă acum.
Când a ajuns în capul aleii, a deschis poarta, a verificat dacă are cale liberă și a pornit cu pas grăbit spre motocicletă. Chiar atunci a intrat pe stradă un Corsa roșu lovit pe toate părțile, care mergea mult prea repede pe strada rezidențială
VP - 30
liniștită și care a oprit scrâșnind lângă ea. În câteva clipe, a apărut Emilia Garanita, cu un rânjet pe față.
— Bună dimineața, Helen! Ce mai faci?
— Mult mai bine după ce te-am văzut, Emilia, dar din nefericire nu pot să
stau.
— Nu mă mir. Crima aia brutală din St Denys arată rău…
Helen bănuia că ziarista risca, încercând să-și confirme bănuielile, așa că și-a ținut gura.
— Ți-a mâncat pisica limba? Păi, atunci o să trebuiască să-l întreb pe Greg.
Presupun că ai venit aici pentru că a căutat refugiu la părinți…
Și-a verificat notițele de pe telefon.
— Gerald și Anne White, conform registrului electoral. Tocmai voiam să-i abordez, dar ai putea să mă scapi de-o bătaie de cap și să-mi spui despre ce e vorba.
— De parcă n-ai bate oricum la ușa lor cum plec de-aici…
Emilia a râs în fața acuzației, ca și cum n-ar fi fost decât un joculeț. Helen a simțit pe loc cum o cuprinde furia – cum îndrăznea ziarista să trateze cu atâta frivolitate cazul ăsta, când o tânără mamă fusese ucisă cu sălbăticie? – și deși știa că ar trebui să plece pur și simplu, de data asta n-a făcut-o.
— Tu chiar ești o hienă, nu?
— Poftim?
