Spre surprinderea lui Helen, Emilia părea șocată, ba chiar un pic ofensată.
— Mă întreb dacă ai vreo urmă de conștiință, dacă înțelegi prin ce trec bieții oameni.
— Nu-i cazul să fii răutăcioasă, Helen, a răspuns Emilia, regăsindu-și sclipirea.
Nu-i ceva personal.
— Numai că pentru oamenii ăștia este foarte personal, a ripostat Helen, arătând spre casa familiei White. Nu poate fi mai personal.
— Este o știre de interes public. Dacă e vreun nebun sau vreo nebună în libertate prin suburbiile din Southampton…
— Ah, scutește-mă! a întrerupt-o Helen. Nu-i vorba despre public, e vorba despre tine. Despre cariera ta, despre expunerea ta, despre interesul tău macabru pentru suferința altora.
Știa că a spus deja prea mult, dar, brusc, nu se putea opri.
— Nu te plictisești niciodată, Emilia? Nu te plictisești să tot presezi când oamenii sunt cel mai vulnerabili?
VP - 31
— Și tu? a ripostat ziarista. Nu te plictisești niciodată să te învârți după
propria coadă? Să nu reușești să-i aperi pe cetățenii din orașul ăsta? Să ajungi de fiecare dată pe locul doi?
O clipă, Helen a rămas fără cuvinte, cutremurată de tupeul ziaristei, iar Emilia s-a grăbit să profite.
— Apropo, ce mai face Alex Blythe? Ați dat de vreo urmă?
Helen nu a răspuns, simpla menționare a psihiatrului provocându-i o reacție fizică. Era tentată s-o plesnească, să-i șteargă zâmbetul ăla încrezut de pe fața distrusă, dar știa că ea începuse scandalul, așa că i-a întors spatele și s-a dus în grabă spre Kawasaki.
— Mai dă și tu câte-un semn, Helen.
Cuvintele ziaristei au fost acoperite de vuietul motocicletei care accelera.
Helen fusese foarte tentată să-i spună unde să se ducă, dar când i-a aruncat o privire în oglinzile retrovizoare, și-a adus aminte că adversara ei era în avantaj.
O crimă brutală și o familie înstărită îndurerată îi asigurau un subiect senzațional. Presa avea să sară pe el, presiunea pentru o arestare avea să fie enormă, ceea ce însemna un singur lucru. Helen trebuia să acționeze repede.
• Capitolul 18
Charlie menținea viteza, forțând celelalte mașini să i se dea deoparte din drum. Sirena nu era pornită, dar avea semnalele luminoase aprinse, iar șoferii agitați o vedeau și-i făceau loc. Manevra mașina cu îndemânare, folosind benzile pentru autobuze și tot felul de scurtături ca să ajungă cât mai repede la adresa lui Berman din St Mary’s. Viteza era esențială.
Se întorcea la Southampton Central când o sunase Helen să-i spună
noutățile. Când auzise, Charlie schimbase imediat direcția și o luase spre estul orașului. Era mai aproape de casa lui Berman și putea să ajungă în mai puțin de zece minute și, deși nici Helen nu putea fi mult în urmă, Charlie era nerăbdătoare să-l rețină cât mai repede pe tânărul dezlănțuit.
În drum, o sunase pe detectivul-agent Ellie McAndrew și acum era mulțumită
să-i vadă Audi-ul bleumarin oprind chiar când parca și ea în Chapel Road. A oprit motorul și a coborât, ducându-se lângă colega ei pe trotuar, în fața numărului 34.
— Tu te duci pe partea cealaltă. Acoperi intrarea din spate…
— Sigur.
VP - 32
Polițista experimentată a plecat fără niciun cuvânt în plus. Charlie a lăsat-o să
ia un avans de 30 de secunde, după care și-a îndreptat atenția spre casa înșiruită ponosită din fața ei. A observat că demisolul avea ușă de intrare separată – un locatar? chiriaș? Berman? – și a sunat la ușă.
În câteva clipe, a deschis ușa o femeie palidă de vârstă mijlocie.
— Detectiv-sergent Charlene Brooks. Pot să intru?
— Despre ce-i vorba? Ce-a mai făcut Andrew al nostru?
Nina Berman a venit în urma lui Charlie, dând pe dinafară de neliniște.
— Trebuie doar să-i punem câteva întrebări, a răspuns Charlie, coborând cu pas grăbit scara spre demisol.
— Despre ce?
— Un incident grav care a avut loc azi-noapte.
Răspunsul oficial al lui Charlie a redus-o la tăcere pe mama chinuită. Charlie își dădea seama că Nina se gândea deja la o listă de posibile delicte pe care le-ar fi putut comite el, dar știa că trebuie să-i mențină atenția.
— La cât ziceați că s-a întors aseară?
— Nu pot spune sigur. Pe la 3, cred…
