Era mai ușor de zis decât de făcut. Trebuia să rămână cu orice preț în mișcare, însă plămânii îi ardeau și își simțea picioarele ca de plumb. De ce tocmai atunci când conta cel mai mult se simțea atât de vlăguit? Să fi fost frica?

Panica? Vinovăția? Și-a făcut curaj și a pornit pe trotuarul aglomerat, împingând pietonii ofensați. Nu-i păsa de nimeni altcineva acum, doar să-și păstreze avansul. În sfârșit, după ani întregi de durere, chin și disperare, ieșea. Preț de o clipă, ideea l-a adus în culmea fericirii și i-a crescut inima și când a văzut în față

indicatorul de cale ferată. Era foarte aproape acum, mai avea de făcut un ultim efort și avea să fie liber.

Însă chiar când îi creștea moralul și picioarele își regăseau energia, a observat ceva. Un zgomot. Un vuiet furios, răgușit, în spatele lui. A întors capul, după

care a înjurat brusc. Motociclistul maniac se întorsese și venea în viteză spre el.

N-avea nicio noimă. Ce interes putea să aibă, dacă nu cumva…?

Era polițist. Nu putea exista altă explicație. Fusese reperat.

I-a sărit inima. Cum îi luaseră urma atât de repede? S-a întors cu spatele la urmăritor și a fugit, traversând Western Esplanade fără să se uite. În mod normal, așa ceva ar fi fost sinucidere curată, pentru că traficul era intens pe o arteră atât de importantă, însă a reușit cumva să ajungă nevătămat pe cealaltă

parte. Și mai bine, semafoarele au trecut pe verde în urma lui, iar coloana de mașini a țâșnit agresiv de pe loc, blocând pentru moment înaintarea motociclistului.

Atunci, asta fusese ocazia lui să scape. A intrat în gară și s-a uitat cu ochii mari la panoul cu plecările, apoi la ceas. Următorul tren spre Londra pleca în două minute. Reușea să-l prindă? Auzea deja ușile închizându-se și fluierele.

Dacă ezita, totul avea să fie pierdut, așa că și-a adunat ultimele resurse de energie, a sărit peste bariere și a luat-o la goană pe peronul pustiu.

• Capitolul 21

Era o cursă în linie dreaptă de-acum. Și Helen risca s-o piardă.

Imediat ce-l văzuse pe fugar îndreptându-se spre vest, își făcuse o idee despre destinația lui, iar când s-a aruncat nechibzuit să traverseze Esplanade, bănuiala i s-a confirmat. Nu era un plan de fugă prea sofisticat, dar s-ar fi putut dovedi eficient. N-avuseseră suficient timp să posteze polițiști la gară și, odată

VP - 37

urcat în tren, Berman avea numeroase ocazii să coboare în vreo haltă fără

importanță până să aducă ei forțe de ordine care să-l intercepteze.

Helen a turat motorul, așteptând o breșă în trafic, însă mașinile încă treceau în viteză, bară la bară, abia așteptând să scape din centrul orașului.

— Haide, haide…

Pe neașteptate, a văzut un spațiu în coloană și a accelerat, dar un camion a intrat brusc pe banda dinspre ea, tăindu-i calea și obligând-o să frâneze brusc.

Camionul a claxonat și a trecut în viteză, însoțit de înjurăturile lui Helen, dar acum avea în sfârșit cale liberă. Semafoarele se schimbaseră și mașinile s-au oprit fără tragere de inimă. Profitând de ocazie, Helen a accelerat și motocicleta a țâșnit înainte, gonind pe asfalt spre gara Southampton Central.

În câteva secunde, Helen a oprit derapând la intrare, a sărit de pe motocicletă și a aterizat elegant pe trotuar. Călătorii surprinși au ridicat privirea spre ea, dar Helen n-a pierdut vremea și a intrat în fugă pe ușa principală. A cercetat din priviri holul și și-a dat rapid seama că Berman nu zăbovea pe-acolo, așa că a luat-o la fugă și a sărit peste bariere, spre surprinderea paznicului.

— Hei, unde crezi că te duci?

Cuvintele i s-au pierdut în urma lui Helen. Alerga în continuare, căutându-și prada și îndreptându-se în viteză spre singurul tren aflat în gară. Dacă Berman era pe undeva, aici trebuia să fie. Ceasul de pe ecranul digital arăta că trenul urma să plece – să fie oare nevoie să treacă din vagon în vagon ca să-l găsească?

A ajuns pe peron și atenția i-a fost atrasă de un navetist enervat, speriat că a ajuns prea târziu, apoi, ceva mai încolo, de un bărbat slab în blugi, cu hanorac și jachetă de piele neagră, care lovea înnebunit în butonul ușii. Și el ajunsese prea târziu, iar ușa refuza să se deschidă.

Helen se îndrepta deja spre el, mărind pasul în timp ce gonea pe peron.

Berman a ridicat privirea, iar ea i-a văzut fața palidă și transpirată albindu-se și mai tare. A mai lovit o dată în ușă, apoi a renunțat, căutând disperat în jur altă

cale de scăpare. Dar nu exista niciuna – nici alte trenuri, nici scări, nici lifturi –, iar polițista a răsuflat ușurată, apropiindu-se de suspectul blocat pe peron.

Însă ușurarea a fost prematură, pentru că tânărul acum îngrozit a făcut ceva la care Helen nu se așteptase. Fără nicio altă ieșire, a sărit cu o bufnitură de pe peron și a luat-o la fugă pe șine.

VP - 38

• Capitolul 22

O clipă, lui Helen nu i-a venit să creadă ce vedea. O asemenea cascadorie era sinucidere curată, însă dovedea disperarea lui Berman de a scăpa; însemna că

nici ea n-are de ales și trebuie să-l urmeze. A ignorat protestele șefului de gară

care se apropia de ea, a sărit de pe peron și a pornit în urmărire.

Suspectul avea un avans de vreo sută de metri, așa că Helen a rămas pe calea ferată, sărind de pe o traversă pe alta. Berman era rapid și disperat, însă era convinsă că-l poate ajunge din urmă. În timp ce sărea își mișca și mâinile, ca să

se propulseze spre fugarul care se străduia să se îndepărteze. Cu ochii pe el, era mulțumită să-l vadă că se împiedica și aluneca tot mai des pe măsură ce panica punea stăpânire pe el, dar chiar când începuse să simtă gustul victoriei, a pățit-o și ea.

Atentă la pradă, nu văzuse o traversă lipsă și se dezechilibrase, alunecând în față și lovindu-se de următoarea. Iar acum plonja în față, aruncându-și mâinile înainte ca să amortizeze căderea. Palmele i s-au înfipt în pietre, făcând-o să țipe, iar genunchii au lovit următoarea traversă. Durerea era incredibil de puternică

și înainta în susul coapselor până în coloană, dar a reușit cumva să se ridice. La început a pornit șchiopătând, apoi a țopăit până a intrat în ritm și în cele din urmă a început să alerge din nou, înăbușindu-și chinul ca să-și continue urmărirea.

În față, silueta care fugea a întors capul, sperând poate s-o vadă imobilizată.

Chiar și de la distanță, Helen i-a putut citi groaza pe chip când și-a dat seama că

vânătoarea nu se încheiase. L-a văzut întorcându-se și fugind mai departe, însă

reușea să câștige teren – și de data asta era hotărâtă să-l ajungă.

Totuși, norocul nu era de partea ei. Suspectul era la vreo 50 de metri de gura tunelului principal, o gaură neagră căscată care-l atrăgea în beznă. Odată ascuns în întuneric, Berman o putea prinde într-o ambuscadă, putea încerca să scape prin vreuna dintre trapele de serviciu sau să rămână în umbră și apoi să se întoarcă. Helen știa că trebuie să-l prindă până să ajungă acolo și a grăbit pasul, hotărâtă să-l doboare înainte să fie uciși amândoi. Chiar atunci, cablurile de deasupra căii ferate au început să bâzâie. Venea un tren.

Berman nu părea să-și dea seama, frica părând să-i dea un suflu nou. Silueta suplă a grăbit pasul și a ajuns la gura tunelului cu câteva clipe înaintea ei, intrând în goană în beznă. Însă urmăritorul nu era departe și, când a intrat și ea în tunel, Helen a observat mulțumită că Berman alesese să nu se ascundă, ci își continua sprintul. Era convinsă că finalul cursei era aproape, așa că a mărit VP - 39

ritmul; auzea ecoul amenințător al propriilor pași în tunelul de cărămidă boltit.

Zgomotul a părut să-l alarmeze pe Berman – l-a văzut cum aruncă priviri disperate în urmă, se împiedică și apoi cade. A urlat de durere, apoi s-a ridicat cu greu în picioare, însă probabil că se lovise, fiindcă era clar că nu mai putea merge mai departe. Cursa se încheiase.

Helen a încetinit, răsuflând greu, însă chiar atunci șinele au început să

vibreze, iar când a ridicat privirea a văzut luminițe în față.

Trenul de Londra se apropia în viteză și n-aveau decât câteva secunde să se salveze.

— Andrew?