Camionul a claxonat și a trecut în viteză, însoțit de înjurăturile lui Helen, dar acum avea în sfârșit cale liberă. Semafoarele se schimbaseră și mașinile s-au oprit fără tragere de inimă. Profitând de ocazie, Helen a accelerat și motocicleta a țâșnit înainte, gonind pe asfalt spre gara Southampton Central.
În câteva secunde, Helen a oprit derapând la intrare, a sărit de pe motocicletă și a aterizat elegant pe trotuar. Călătorii surprinși au ridicat privirea spre ea, dar Helen n-a pierdut vremea și a intrat în fugă pe ușa principală. A cercetat din priviri holul și și-a dat rapid seama că Berman nu zăbovea pe-acolo, așa că a luat-o la fugă și a sărit peste bariere, spre surprinderea paznicului.
— Hei, unde crezi că te duci?
Cuvintele i s-au pierdut în urma lui Helen. Alerga în continuare, căutându-și prada și îndreptându-se în viteză spre singurul tren aflat în gară. Dacă Berman era pe undeva, aici trebuia să fie. Ceasul de pe ecranul digital arăta că trenul urma să plece – să fie oare nevoie să treacă din vagon în vagon ca să-l găsească?
A ajuns pe peron și atenția i-a fost atrasă de un navetist enervat, speriat că a ajuns prea târziu, apoi, ceva mai încolo, de un bărbat slab în blugi, cu hanorac și jachetă de piele neagră, care lovea înnebunit în butonul ușii. Și el ajunsese prea târziu, iar ușa refuza să se deschidă.
Helen se îndrepta deja spre el, mărind pasul în timp ce gonea pe peron.
Berman a ridicat privirea, iar ea i-a văzut fața palidă și transpirată albindu-se și mai tare. A mai lovit o dată în ușă, apoi a renunțat, căutând disperat în jur altă
cale de scăpare. Dar nu exista niciuna – nici alte trenuri, nici scări, nici lifturi –, iar polițista a răsuflat ușurată, apropiindu-se de suspectul blocat pe peron.
Însă ușurarea a fost prematură, pentru că tânărul acum îngrozit a făcut ceva la care Helen nu se așteptase. Fără nicio altă ieșire, a sărit cu o bufnitură de pe peron și a luat-o la fugă pe șine.
VP - 38
• Capitolul 22
O clipă, lui Helen nu i-a venit să creadă ce vedea. O asemenea cascadorie era sinucidere curată, însă dovedea disperarea lui Berman de a scăpa; însemna că
nici ea n-are de ales și trebuie să-l urmeze. A ignorat protestele șefului de gară
care se apropia de ea, a sărit de pe peron și a pornit în urmărire.
Suspectul avea un avans de vreo sută de metri, așa că Helen a rămas pe calea ferată, sărind de pe o traversă pe alta. Berman era rapid și disperat, însă era convinsă că-l poate ajunge din urmă. În timp ce sărea își mișca și mâinile, ca să
se propulseze spre fugarul care se străduia să se îndepărteze. Cu ochii pe el, era mulțumită să-l vadă că se împiedica și aluneca tot mai des pe măsură ce panica punea stăpânire pe el, dar chiar când începuse să simtă gustul victoriei, a pățit-o și ea.
Atentă la pradă, nu văzuse o traversă lipsă și se dezechilibrase, alunecând în față și lovindu-se de următoarea. Iar acum plonja în față, aruncându-și mâinile înainte ca să amortizeze căderea. Palmele i s-au înfipt în pietre, făcând-o să țipe, iar genunchii au lovit următoarea traversă. Durerea era incredibil de puternică
și înainta în susul coapselor până în coloană, dar a reușit cumva să se ridice. La început a pornit șchiopătând, apoi a țopăit până a intrat în ritm și în cele din urmă a început să alerge din nou, înăbușindu-și chinul ca să-și continue urmărirea.
În față, silueta care fugea a întors capul, sperând poate s-o vadă imobilizată.
Chiar și de la distanță, Helen i-a putut citi groaza pe chip când și-a dat seama că
vânătoarea nu se încheiase. L-a văzut întorcându-se și fugind mai departe, însă
reușea să câștige teren – și de data asta era hotărâtă să-l ajungă.
Totuși, norocul nu era de partea ei. Suspectul era la vreo 50 de metri de gura tunelului principal, o gaură neagră căscată care-l atrăgea în beznă. Odată ascuns în întuneric, Berman o putea prinde într-o ambuscadă, putea încerca să scape prin vreuna dintre trapele de serviciu sau să rămână în umbră și apoi să se întoarcă. Helen știa că trebuie să-l prindă până să ajungă acolo și a grăbit pasul, hotărâtă să-l doboare înainte să fie uciși amândoi. Chiar atunci, cablurile de deasupra căii ferate au început să bâzâie. Venea un tren.
Berman nu părea să-și dea seama, frica părând să-i dea un suflu nou. Silueta suplă a grăbit pasul și a ajuns la gura tunelului cu câteva clipe înaintea ei, intrând în goană în beznă. Însă urmăritorul nu era departe și, când a intrat și ea în tunel, Helen a observat mulțumită că Berman alesese să nu se ascundă, ci își continua sprintul. Era convinsă că finalul cursei era aproape, așa că a mărit VP - 39
ritmul; auzea ecoul amenințător al propriilor pași în tunelul de cărămidă boltit.
Zgomotul a părut să-l alarmeze pe Berman – l-a văzut cum aruncă priviri disperate în urmă, se împiedică și apoi cade. A urlat de durere, apoi s-a ridicat cu greu în picioare, însă probabil că se lovise, fiindcă era clar că nu mai putea merge mai departe. Cursa se încheiase.
Helen a încetinit, răsuflând greu, însă chiar atunci șinele au început să
vibreze, iar când a ridicat privirea a văzut luminițe în față.
Trenul de Londra se apropia în viteză și n-aveau decât câteva secunde să se salveze.
— Andrew?
Nicio reacție. Oare o putea auzi prin zgomotul făcut de trenul care se apropia?
— Andrew, trebuie să te miști de-acolo…
Trenul se apropia în continuare, însă fugarul refuza să se clintească. Helen a început să înjure și a grăbit iar pasul. Putea oare să ajungă la el la timp? Dacă s-ar fi dat măcar deoparte de pe șine, atunci ar fi fost amândoi…
Acum l-a văzut mișcând și ridicându-se împleticit. I-a sărit inima… și apoi i-a stat. Berman se ridicase doar în genunchi și rămăsese așa. Era la nici 30 de metri de el și, spre groaza ei, Helen l-a văzut cum întinde mâinile spre trenul care se apropia, chemând neantul spre el. Când s-a aruncat spre el, luminile trenului au orbit-o și l-a văzut țipând entuziasmat, savurând coliziunea iminentă cu trenul.
Erau amândoi în pragul dezastrului, însă în plin salt, Helen l-a prins de braț și l-a aruncat într-o parte. Dezechilibrat, a căzut de pe șine și s-a rostogolit de două
ori, după care a căzut în brațele ei, în timp ce trenul trecea pe lângă ei fluierând.
• Capitolul 23
A deschis gura și a scos un țipăt asurzitor. Era agitată, disperată și nimic – sau nimeni – nu o putea liniști.
Greg White își ținea fetița în brațe, încercând din răsputeri s-o aline, dar incapabil să oprească torentul de nefericire. Fețișoara lui Bailey se înroșise și avea obrajii pătați de lacrimi, o priveliște care aproape că-i frângea inima.
Disperat s-o calmeze, a aruncat o privire nervoasă spre bucătărie, unde maică-sa se străduia să pregătească o sticlă de lapte praf.
