— Te rog, mamă, trebuie să mănânce…
— Lasă-mă puțin, bine? s-a răstit maică-sa cu glas tremurat. Mi-am pierdut exercițiul…
VP - 40
Greg a cedat și s-a dus în bucătărie. Ar fi trebuit să-l facă singur, pregătise lapte de mii de ori când administrau prima lor creșă în Bitterne Park. Era o prostie să-i încredințeze sarcina maică-sii, care se panica întotdeauna în situații de criză. Din fericire, femeia părea să fi înțeles în sfârșit presiunea și a apărut în prag, scuturând mândră o sticlă plină.
Greg a luat-o recunoscător și s-a așezat pe canapea, legănând-o pe Bailey în îndoitura cotului, în timp ce-i ținea tetina la gură. Spre iritarea lui, ea a dat-o deoparte protestând, însă el a insistat și acum a văzut ușurat cum a prins-o în guriță și a început să sugă cu lăcomie. Preț de câteva clipe minunate a domnit pacea, iar pulsul lui a început să revină încet la normal. Însă răgazul n-a durat mult, pentru că fetița a împins iar sticla, protestând amarnic.
— L-ai încălzit? a întrebat el întorcându-se spre maică-sa.
— Da! L-am pus în aparat, cum ai zis tu…
Încercând să nu ia în seamă plânsetele lui Bailey, Greg a întors sticla cu fundul în sus și a lăsat să-i curgă pe încheietură câteva picături. Descurajat, a constatat că maică-sa avea dreptate: laptele era la temperatura ideală.
— Haide, Bailey Boo, să mai încercăm o dată! a spus el pe un ton liniștitor.
Însă de data asta, fiica lui nici măcar nu s-a mai prefăcut că ascultă. A întors capul, în timp ce el încerca să-i așeze și apoi să-i împingă tetina în gură. Bailey nu voia și pace, și-a fixat privirea în tavan și a scos încă un urlet sfâșietor. Greg a simțit cum îl părăsesc puterile, a scăpat sticla din mână și și-a lăsat capul să
atârne. Știa ce voia Bailey, ce-i trebuia. Laptele mamei, pielea mamei, dragostea ei.
Brusc, a simțit o explozie de durere în el, în momentul în care a înțeles adevărata profunzime a tragediei. Acum nu mai erau decât el și fetița asta mică, iar el se simțea cu totul inapt pentru această sarcină. Era pierdut, zbătându-se într-o mare de suferință, groază și furie.
Și-a sprijinit capul de piept și a început să plângă amarnic, tată și copil jelind la unison.
• Capitolul 24
Era perfect.
Rezemându-se de spătarul scaunului, Emilia a cercetat cele două pagini alăturate. Știuse că o să obțină prima pagină, dar ăsta era adevăratul premiu – o capodoperă de sentimente, tragedie și alarmism, chiar în mijlocul ziarului. Nu VP - 41
era genul care să sufere de modestie – știa că-și face bine treaba –, dar chiar și după standardele ei ridicate, tot era ceva remarcabil.
Telefonul a scos un bip, anunțând-o că are o notificare nouă, însă a ignorat-o și a rămas cu privirea lipită de ecran. Deocamdată, ziarul nu avea decât fotografii generale cu familia îndurerată – ceva ce avea să remedieze curând –, însă ce avea era cât se poate de grăitor. Martha White avusese obiceiul să
posteze cu regularitate pe Insta și Facebook, dornică să împărtășească întregii lumi norocul pe care-l avea. Lângă o fotografie de la firmă a cuplului fericit pozând în fața unei creșe Banana Tree, se afla o selecție de instantanee personale – poze fericite cu mama și copilul, Greg și Martha în vacanțe exotice în străinătate, toți trei jucându-se în grădina lor spațioasă. Imaginile înfățișau succes, avere și bucurie – numai că bucuria le fusese furată în cel mai neașteptat mod.
Oamenii ca ei nu mureau de mâna unui agresor criminal.
Erau bogați, albi, povești de succes ale clasei de mijloc, feriți de întunecimile lumii în casele lor scumpe din suburbii. Ei bine, acest mit fusese spulberat cu totul aseară, iar Emilia știa că în tot Southamptonul cetățenii speriați aveau să-și verifice ușile și ferestrele. Să fi fost Martha White victima unui jaf violent? A unui agresor sexual? Sau crima era ceva personal? Motivul rămânea incert, dar Emilia era dispusă să lase detaliile cât mai vagi – imaginația cititorilor avea să
facă restul și să pună paie pe foc.
Pozele pline de veselie erau încadrate de textul artistic al Emiliei, din care jumătate se concentra pe circumstanțele crimei, iar cealaltă jumătate, pe oamenii pe care-i lăsase în urmă victima. Asta era partea suculentă, iar ea nu se reținuse deloc și apelase direct la coarda sensibilă a cititorilor, evocând imaginea unui soț distrus și confuz, care se agață de copilaș în timp ce încearcă
să se împace cu faptul că Martha White, soție și mamă iubită, nu mai este.
Nimic nu mișca oamenii la fel de mult ca un văduv vulnerabil, așa că deși cu câteva ore în urmă Greg îi spusese în termeni fără echivoc să se ducă naibii, ea avusese grijă să creioneze o imagine plină de compasiune a lui, invitându-i și pe alții să-i împărtășească durerea. Nu putea decât să-și imagineze reacția pe care o s-o aibă în social media – bietul om avea să fie copleșit de iubire.
Emilia s-a ridicat și a apăsat pe „trimite”. Mai erau multe de stors din subiectul ăsta, dar deocamdată făcuse suficient. Mai bine să lase să fie absorbit șocul inițial diseară, după care să bată șaua și mai tare mâine. Acum trebuia să
se ducă acasă și să preia controlul asupra găștii ei de frați obraznici. De obicei, se ocupa cu entuziasm de ei, bucurându-se să le spună ce să facă și să se lege de orice greșeală, dar astă-seară o plictisea perspectiva, sâcâită de predictibilitatea VP - 42
haosului și delictelor lor. A fost încântată să vadă că notificarea de pe telefon nu era vreun spam aiurit, ci o ofertă de întâlnire romantică.
Se înscrisese pe Bumble cu trei săptămâni în urmă, după câteva luni de dezamăgiri deprimante pe o aplicație rivală. În noul profil optase pentru sinceritate totală, arătându-și fața frumoasă, dar mutilată, cu explicația „Sunt ce sunt”. Mai bine așa decât să pară timidă și să fie nevoită să îndure în persoană
dezamăgirea partenerului. Până acum, această abordare îi adusese câteva discuții care nu duseseră nicăieri, dar acum era un mesaj de la Sam, un specialist în inginerie marină cu care schimbase câteva mesaje și care o întreba dacă n-are chef să se vadă și să bea ceva diseară.
În ciuda cinismului obișnuit, Emilia a simțit un val de optimism și entuziasm.
Trecuseră secole de când avusese o relație cum se cuvine și-i și plăcea cum arată Sam. Zâmbind în sinea ei, și-a luat geanta și a trecut în grabă prin redacție, făcând în cap o listă cu locurile unde și-ar putea da întâlnire cu un bărbat arătos; orice gând la tragedia cumplită a lui Greg White era deja uitat.
• Capitolul 25
Helen se întorsese la Southampton Central și se îndrepta spre centrul de comandă pentru situații de criză când a început să-i vibreze telefonul. A răspuns fără nicio ezitare.
— Helen Grace.
A urmat o scurtă pauză în receptor, apoi o voce cunoscută:
— Helen, sunt Joseph.
Helen s-a cutremurat și s-a oprit brusc. Era chiar în fața ușii de la centrul de comandă, dar a rămas pe loc, fără să-i vină să creadă.
— N-ar trebui să mă suni, a șuierat ea. Ne-am spus tot ce aveam de spus unul al…
— Doar două minute, asta-i tot ce-ți cer.
