— OK, am fost acolo, dar n-am făcut nimic, bine?
Helen a ridicat dintr-o sprânceană, dar n-a răspuns, urmărind cu interes limbajul corporal agitat al lui Berman.
— Ca să clarificăm, ai fost aseară acasă la Martha White, pe Belmont Road? a intervenit Charlie.
— Da, s-a auzit răspunsul mormăit.
— Și?
— Și nimic. Nu știu ce-a fost în capul meu de fapt, doar… doar voiam s-o sperii, să-și iasă puțin din minți. Am sărit gardul din spate, am intrat în grădină, dar când s-a aprins reflectorul, cred…
— Crezi?
— Nu, s-a aprins. S-a aprins lumina, așa că m-am gândit mai bine și m-am dus în treaba mea. Am fost tâmpit că m-am dus…
— Deci…, a început Helen, alegându-și cu grijă cuvintele. Beat, plin de resentimente, ai reușit să intri în grădina Marthei White, hotărât s-o terorizezi.
Și apoi ai avut brusc un moment de luciditate, de autocontrol, și te-ai retras în liniște?
— N-ai decât să crezi ce vrei, îți spun adevărul.
— Sunt uluită că poți să fii atât de precis, așa de sigur, când tu nu-ți aduci aminte unde ți-ai lăsat haina cu care erai îmbrăcat sau bijuteriile pe care le-ai furat…
— N-am furat nicio bijuterie…
— Sau toporul pe care-l aveai la tine. Spune-mi, de ce-ai ales să folosești toporul? Ca să exprimi ceva, s-o îngrozești pe victimă? Sau pe asta ai putut pune mâna fără să trezești bănuieli?
— Ce vrei să spui, femeie? Crezi că avem vreun topor atârnat prin casă? a ripostat Berman. Tata e contabil, pentru numele lui Dumnezeu, mama e profesoară, n-avem unelte de-astea…
— Dar tu ai lucrat de curând la un centru de colectare și reciclare de deșeuri de pe Alma Road, nu?
Berman a părut din nou descurajat, diversiunea luându-l prin surprindere.
După ce s-a uitat în notițe, Helen a continuat:
— N-ai rezistat decât trei săptămâni, ceea ce pare să fie un record. Unul dintre colegii mei a stat de vorbă mai devreme cu directorul, care-a zis că te-a dat pe ușă afară pentru că furai și luai de-acolo lucruri care nu-ți aparțineau.
— Nu vreți să-l credeți pe moșul ăla bețiv, a fost cu pata pusă pe mine din prima zi…
VP - 56
— Acuma, el zice că ți-ai petrecut cea mai mare parte a timpului dezmembrând mobilă și alte obiecte casnice, cu barosul, maiul, securea și așa mai departe. Unelte uzate, solide, numai bune. Ți-ar fi fost ușor să strecori una în haină la sfârșitul turei. Nu prea sunt camere acolo, e greu de dovedit că tu ai furat-o…
— Ce le-ai mai pus tu pe toate cap la cap! Împachetate frumos și cu fundiță!
— N-aș zice, încă mai avem de pus la punct câteva detalii minore, dar știu că
m-ai mințit de mai multe ori în timpul interogatoriului…
— Du-te dracu’…
— Mai știu și că ai avut un motiv, mijloace și ocazie. Ai recunoscut că ai avut acces la proprietatea lor, că dădeai vina pe Martha White pentru toată
nefericirea ta și că îi doreai răul. Nu poți să-mi povestești satisfăcător mișcările tale de azi-noapte, nici nu poți să dai socoteală pentru haina care lipsește și care trebuie să fi fost pătată cu sânge, după atacul brutal asupra femeii pe care-ai ajuns s-o detești. Dar…
Helen s-a oprit să-și tragă sufletul, apoi a continuat pe un ton mai blând:
— … știu că nu ești un om rău, Andrew. Nu ești un psihopat sau un ucigaș
oarecare. Ai în tine omenie, bunătate. Azi-noapte i-ai fi putut face rău copilului Marthei, dar n-ai făcut-o. Ai cruțat-o, ceea ce spune multe. Știu că tot ce s-a întâmplat a fost după doi ani de chin emoțional și psihologic, o aberație cumplită comisă când erai în cel mai rău moment. Înțeleg, și de-asta nu te judec.
O să aibă importanță pentru sentință, sigur că da. Clar nu erai în deplinătatea facultăților mintale azi-noapte… dar trebuie să aud toate astea de la tine. Am nevoie să-mi spui exact ce s-a întâmplat. Numai atunci o să putem să îndreptăm lucrurile.
Era riscant, dar Helen spera că o să meargă. Dacă făcea apel la senzația lui Berman că fusese nedreptățit, că situația asta nu era opera lui, atunci ar fi putut reuși să treacă de apărările lui. Se uita atent la suspectul lor principal în timp ce acesta se rezema de spătarul scaunului și ridica privirea în tavan.
— Nu pot să zic că nu m-am gândit, a răspuns el în cele din urmă. Că n-am avut fantezii c-o omor pe curva aia. Că mă bucur să-i văd fața aia frumoasă și tâmpită, că-și dă seama că ar fi putut să mă aibă, dar n-a făcut-o și că acum trebuie să plătească… Mi-ar fi plăcut. Dar știi ce, oricât de tare am urât-o, oricât de ofticat și furios am fost, sunt sigur de un singur lucru. N-aș fi fost în stare s-o fac. N-am făcut-o. Și tot ce-ai zis azi sunt doar… cuvinte. Pentru că n-am fost în casa aia azi-noapte și nu puteți să dovediți că am fost acolo.
În timp ce vorbea, s-a aplecat spre ea și a provocat-o direct.
— Ce-ai de zis la asta, Helen?
VP - 57
L-a privit calm, abia ascunzându-și dezgustul, după care a răspuns:
— Zic că ți-ai cam asigurat o acuzație de crimă, Andrew. Și când o să obținem dovezile care s-o susțină – ceea ce o să se întâmple –, o să-mi facă mare plăcere să te acuz chiar eu. Martha, Greg și Bailey White merită să li se facă dreptate.
S-a ridicat, dominându-l cu înălțimea ei.
— Și am de gând să mă asigur că li se va face.
• Capitolul 30
A ridicat brusc privirea, nerăbdătoare și bănuitoare, cercetându-l pe intrusul care se apropia.
— Deschidem abia peste o oră, amice. Ai ajuns prea devreme…
Detectivul-agent Wilson a zâmbind, încercând s-o liniștească pe tânăra barmaniță, și a ridicat legitimația.
— E în regulă, nu vreau băutură. Dar aș vrea să-ți pun câteva întrebări.
— Am treabă de nu-mi văd capul și patronul nu mă plătește să stau la taclale.
Coborâse deja privirea, stingherită de ideea unor întrebări oficiale. Wilson putea să ghicească de ce – Cube Bar promitea multe pe dinafară, dar în realitate era doar o văgăună prăpădită într-o zonă uitată a orașului. Cine știe câte fărădelegi se petreceau între pereții ăștia dărăpănați?
— Nu te stresa, n-ai de ce să-ți faci griji. Mă întrebam doar dacă-l recunoști pe bărbatul ăsta.
I-a întins o fotografie recentă a lui Andrew Berman, care se încrunta la cameră. A văzut imediat că-l recunoaște, dar cuvântul de ordine era din nou prudența.
