— După asta, te pierdem până la ora 23, când ai apărut la Cube Bar din Bitterne Park, a continuat Charlie. Ce-ai făcut în intervalul ăsta?
— Poftim? a replicat Berman mimând confuzia.
— Unde-ai fost între 21:30 și 23? a intervenit Helen, pierzându-și răbdarea.
— M-am plimbat, nu țin minte…
— Ai fost acasă la Martha White?
— Sigur că nu. Adu-ți aminte că n-am voie…
— Ar fi fost în drumul tău spre Bitterne Park. După socoteala mea, durează
doar jumătate de oră, cel mult 40 de minute, să ajungi de la Lamb and Flag la Cube Bar, ce-ai făcut în restul timpului?
— Habar n-am, eram destul de ofticat până la ora aia.
— Și de ce, mă rog, Andrew? Te-ai montat să faci ceva, nu? Ți-ai luat un pic de curaj din sticlă? a insistat Helen.
— Am avut o zi proastă, atâta tot, a răspuns Berman sec, dezgustul lui față
de Helen fiind evident.
— Ăsta-i un eufemism, a intervenit Charlie, preluând frâiele discuției. Părinții tăi tocmai îți spuseseră să-ți faci bagajele, nu? Voiau să scape de tine.
Ambele polițiste au văzut o reacție, o sclipire de furie.
— Așa e, a răspuns el în cele din urmă. S-au spălat pe mâini de mine, singurul lor copil…
— Nu tocmai fără motiv, după cum se pare, a continuat Charlie. Mama ta zice că le-ai făcut viața un iad. Tot timpul beat, agresiv, pus pe harță. Îi taxai tot timpul, nu erai în stare să păstrezi un serviciu. Cât despre starea apartamentului de la demisol, nu era bun nici pentru un animal…
Spre surprinderea lor, Berman a râs lung și amar.
— Parc-ai fi mama. Ai copii?
Charlie a ridicat din umeri, nedorind să se lase prinsă într-o astfel de discuție.
— Păi, mi-e milă de amărâții ăia. Nimeni nu-ți pune sare pe rană ca mama.
— De-asta erai așa de agitat aseară? s-a interesat Helen. Familia îți întorsese spatele. N-aveai unde să te duci, n-aveai serviciu, nici bani, nici prieteni…
Suspectul n-a negat, încruntându-se la inchizitorul lui.
— Orice persoană normală ar capitula în condițiile astea. Ar recunoaște că
poate are și ea o vină, dar nu cred că tu ești așa, nu, Andrew? Cred că tu ai dat vina pe ea. Ai dat vina pe Martha White pentru toate ghinioanele tale.
— Începe și se termină cu ea. Nu văd cum aș putea interpreta altfel lucrurile, a ripostat el caustic.
— Ce vrei să spui? Că „se termină” cu ea?
VP - 50
Berman și-a mutat privirea, evitând întrebarea, însă Helen n-avea de gând să
se lase deturnată.
— Cred că ai învinovățit-o pe Martha White că ți-a distrus toată viața.
Cândva, aveai o carieră, aveai prieteni, o familie care te iubea. Cred că în mintea ta, dacă Martha nu te-ar fi respins, dacă ar fi răspuns sentimentelor tale, situația ar fi fost cu totul alta. Dar ea n-a făcut-o. Te-a respins cu dispreț, s-a măritat cu alt bărbat, a făcut și un copil cu el și a făcut tot ce-a putut ca să se asigure că n-o să mai fie nevoită să te vadă niciodată.
Suspectul a rămas tăcut, îndreptându-și din nou atenția spre unghii.
— Îi arăt suspectului o fotografie găsită mai devreme în apartamentul lui de la demisol. Andrew, poți să-mi spui ce reprezintă?
Berman a aruncat o privire nepăsătoare la poză, dar n-a putut să nu reacționeze la vederea fostei lui iubite cu ochii scoși.
— Nu? Hai să te ajut eu. E o fotografie cu tine și Martha White, făcută la o petrecere de la serviciu. Ea zâmbește, e fericită… numai că ochii au fost decupați din poză. De ce-ai făcut așa ceva, Andrew? De ce-ai desfigurat-o?
— Dacă tot nu putea să vadă, de ce mai avea nevoie de ochi?
— Ce nu putea să vadă? a întrebat Helen repede. Că erați meniți să fiți împreună? Că tu erai bărbatul potrivit pentru ea?
— N-ai înțelege.
— Ia să vedem!
Însă Berman și-a ținut din nou gura.
