Am și fost răpită o dată.

— Glumești?!

VP - 60

— Nu-ți face griji, am scăpat cu bine și nevătămată. După cum se poate vedea…

A arătat spre cicatricile vechi de pe față.

— … sunt un fel de supraviețuitoare.

Tânărul chipeș a stat și i-a cercetat fața înainte să răspundă:

— Chiar voiam să te întreb, dar nu eram sigur că nu te superi…

— Ah, n-am probleme să discut despre asta. De fapt, e o poveste destul de interesantă…, a spus ea, zâmbind ironic. Dar e o poveste lungă și destul de personală, mai bine-mi mai iei ceva de băut și atunci îți spun totul.

— Sigur. La fel?

— Exact, dar mai ușor cu tonicul de data asta.

Sam a plecat în grabă spre bar. Emilia la privit îndepărtându-se și a aruncat priviri aprobatoare spre posteriorul lui ferm, amuzată de cât de bine mergea întâlnirea. Era tânăr, arătos, atent, dornic, inteligent… așadar ar trebui să aibă

ceva de ascuns. O iubită aflată încă în viața lui, o personalitate obsesivă sau, cel mai rău, un turist, cineva interesat doar să și-o tragă cu o pradă neobișnuită –

sau poate distrusă? Dar de data asta nu reușea să detecteze nicio capcană –

părea să fie exact ce spunea. Poate că abordarea ei directă funcționa.

Relaxată și fericită, Emilia și-a lăsat privirile să se mute de la Sam spre ceilalți petrecăreți din cârciuma veselă din centru. De câte ori ieșea în oraș, îi plăcea să

se bucure de viețile altora și să facă speculații de la distanță despre situația, personalitatea sau profesia lor. Meseria ei îi cerea în parte și să citească

oamenii, iar ei îi plăcea să-și imagineze ce sărbătoriri sau crize, posibilități sau dezastre îi preocupau pe cei din jurul ei. Localul era aglomerat în seara asta și avea de unde alege, privirea oprindu-i-se la un cuplu de vârste foarte diferite, cufundat într-o discuție aprinsă. Erau la o întâlnire? Sau erau tată și fiică? Mai departe, a zărit doi tineri care se tachinau jucăuș. Prieteni? Frați? Iubiți? A trecut la următoarea țintă, un bărbat de vârstă mijlocie care bea de unul singur, dar jocul ei plăcut s-a oprit aici, iar dispoziția jucăușă s-a destrămat când l-a recunoscut șocată.

Era Joseph Hudson. Stătea singur la bar și avea în față o halbă de bere pe jumătate golită. Emilia și-a coborât imediat privirea și s-a întors, prefăcându-se că se uită în telefon. Nu era din fire genul care să dea înapoi în fața unei provocări, dar se simțea brusc încordată și stingherită, ca și cum ar fi fost prinsă

în fapt. Timp de mai mult de un an, fostul detectiv-sergent fusese cârtița ei la Southampton Central, oferindu-i acces neîngrădit la anchetele lui Grace și la resorturile interne ale Departamentului Cazuri Majore – până când comisia de etică aflase despre culpa lui. În cursul anchetei, polițiștii o luaseră de guler chiar VP - 61

în biroul ei, cerându-i detalii despre interacțiunea cu Hudson. Încolțită, nu avusese de ales și-l aruncase la lei, spunându-le tot ce știa, într-o încercare să

evite să fie și ea acuzată. Schema îi funcționase, dar viața lui Hudson era distrusă acum și nu încăpea nicio îndoială că arunca și pe ea o parte din vină

pentru cădere.

Și-a ținut privirea îndreptată cu hotărâre în jos, blestemându-se pentru alegerea localului. Care erau șansele să ajungă amândoi aici, la nici șase metri unul de altul? Ce se întâmpla dacă o vedea? O să facă o scenă? O s-o jignească?

O s-o atace chiar? Nu părea posibil, nu părea corect să apară sufletul ăsta amărât când întâlnirea ei mergea atât de bine. Ce-avea viața asta cu ea, de i-l trimisese pe Hudson astă-seară?

A numărat până la zece, apoi s-a uitat spre el. Din fericire, Hudson nu părea conștient de existența ei, privind trist în halba aproape goală, parcă în căutare de răspunsuri. Iar acum, când teama și alarma scăzuseră puțin, a observat cât de rău arăta fostul polițist. Da, purta costum și încă mai avea urme din trăsăturile plăcute sculptate care o atrăseseră cândva pe Helen Grace, dar părea să fi îmbătrânit enorm, arăta mai încărunțit și mai fragil. Mai mult, părea cocoșat și își pierduse ținuta și comportamentul impresionante.

Fără să vrea, Emilia a simțit o urmă de milă. Hudson arăta șocant, un bărbat aflat într-o disperare cruntă, și deși se opunea din răsputeri acestei concluzii, era imposibil să negi că ea era în parte de vină pentru situația în care ajunsese el, după ce-l șantajase să coopereze cu ea. Însă nu așa mergeau lucrurile? Nu așa merseseră dintotdeauna?

— Uite. Ți-am luat unul dublu și poți să-ți pui singură apa tonică…

Emilia s-a smuls din gânduri când Sam s-a așezat la masă. A riscat încă o privire spre Hudson, după care a luat paharul și a dat pe gât o înghițitură

zdravănă.

— De fapt, m-am răzgândit. Aici se cam aglomerează, iar eu am băuturi mult mai interesante acasă, ce-ar fi să mergem acolo?

Și-a luat geanta și i-a întins mâna. Preț de o clipă, a părut șocat de propunerea ei îndrăzneață, dar s-a înduplecat și i-a întins mâna. Ușurată, Emilia l-a scos din bar, bucuroasă să fie departe, fără să arunce nicio privire la epava umană pe care o lăsa în urmă.

• Capitolul 32

— Avem nevoie de echipe care să cerceteze zona la prima oră.

VP - 62

Charlie a încuviințat, tăcută. După interogatoriul lui Berman, Helen și adjuncta ei se întorseseră la centrul de comandă, pustiu acum, după ce trecuse de ora 22. Stăteau amândouă lângă panoul cu datele crimei, iar Helen împungea cu degetul o hartă a Southamptonului, în zona cartierului St Denys.

— Eu bănuiesc că Berman o să nege în continuare orice implicare, ceea ce înseamnă că trebuie să găsim noi dovezi că a fost în casă și/sau să recuperăm haina și toporul. Imediat ce le avem pe astea, îl avem și pe el.

— De unde vrei să începem? a întrebat Charlie cu un glas obosit, în acord cu înfățișarea ei.

— Păi, căutarea locală n-a găsit nimic, hai s-o extindem. Ca să ajungă de-acasă de la familia White, în Bitterne Park, cel mai rapid traseu ar fi pe A3035.

— Cam public, nu? Mult trafic, posibili martori…

— Așa e, dar dacă o lua pe Kent Road ar fi ocolit incredibil de mult și cred că

voia să se îndepărteze cât mai repede.

— Ceea ce ar fi însemnat s-o ia pe podul Cobden.

— Exact. Dacă vrei să arunci ceva, e un loc foarte bun. Putea să învelească

toporul în haină și s-o arunce în râu, dar mai sunt și multe alte ascunzători bune sub pod, pe maluri.

— Deci punem o echipă să facă o plimbare de la familia White pe A3035, dar ne concentrăm majoritatea eforturilor la râu și în jur?

— Așa mă gândeam, a zis Helen cu un zâmbet.

Charlie i-a răspuns vechii ei prietene, dar zâmbetul n-a reușit să ajungă și în priviri.

— Tu ești în regulă, Charlie? a întrebat Helen, hotărând că atacul direct era cea mai bună variantă. Pari un pic distrasă.

— N-am nimic, a răspuns prietena ei, coborând privirile. N-au dormit copiii azi-noapte, atâta tot.