— Am mai descoperit și alte câteva lucruri în apartamentul tău, a intervenit Charlie. Lucruri care credem că i-au aparținut Marthei White.
Polițista a împins pe masă o altă pungă de dovezi transparentă.
— Coliere, cercei, un card de membru la sala de gimnastică, ba chiar și lenjerie…
Încă o străfulgerare de furie, ca și cum Berman era enervat că suvenirurile lui dragi ajunseseră în posesia lui Charlie.
— De ce le-ai luat, Andrew? Ce au însemnat pentru tine? Îți dădeau un fior?
Aveau o încărcătură erotică? Sau în mintea ta erau daruri? Dovezi de iubire?
Simțind sarcasmul, Berman a ridicat brusc privirea.
— Simțea ceva pentru mine. Mi-a spus chiar ea.
— Poate pentru o noapte… Dar sentimentele astea n-au durat prea mult, nu?
Voia să treacă mai departe…, a răspuns Charlie, turnând apă rece peste protestele lui.
— Dar tu, nu, a întrerupt-o Helen. Și de-asta suntem unde suntem. Te-a respins, te-a alungat, dar tu o voiai cu atât mai mult.
VP - 51
— Nu știu ce vrei să spui.
— Ai iubit-o pe Martha, dar ai și detestat-o. Pentru tine era totul, dar obsesia ta pentru ea a distrus totul. Știi ce cred eu că s-a întâmplat azi-noapte? Cred că
a cedat și ultimul pilon care-ți susținea viața. Familia ta asediată, care a încercat să închidă ochii la comportamentul tău haotic, fascinația ta de neclintit, comportamentul de infractor, ți-au tăiat craca de sub picioare. Nu-ți mai rămăsese nimic – și nu mai aveai nimic de pierdut. Furios, beat, disperat, te-ai dus acasă la Martha, ai spart ușa și te-ai răzbunat pe femeia care-ți distrusese viața.
Berman clătina din cap, dar Helen a continuat:
— Și după asta, ai fugit. Ai fugit ca să scapi de pedeapsa pentru crima ta îngrozitoare.
— Am fugit fiindcă știam că o să încercați s-o puneți în cârca mea.
— Și chiar și când erai încolțit, ai încercat să eviți să te confrunți cu ceea ce făcuseși, a continuat Helen, fără să ia în seamă întreruperea. De fapt, erai dispus să te sinucizi dacă n-aș fi intervenit eu.
— Ceea ce a fost o prostie din partea ta.
De data asta, sarcasmul dispăruse. Berman părea că vorbește serios, regretând amarnic că era încă în viață.
— Ar fi fost calea de scăpare simplă, nu? Dar viața nu e întotdeauna așa, iar acum trebuie să răspunzi pentru ce-ai făcut.
— Atunci întreabă-mă. Întreabă-mă dacă am omorât-o, a ripostat Berman hotărât.
— Ai omorât-o?
Suspectul a tăcut, apoi și-a aplecat capul ca să se apropie de reportofon.
— Nu. Nu. Am. Omorât-o.
— Și atunci, unde ți-e haina?
Berman a părut surprins de întrebarea lui Helen, prins pe picior greșit de schimbarea subiectului.
— Purtai un trenci maro când ai plecat de la Lamb and Flag, la 21:30, dar când ai ajuns la Cube Bar, la 23, nu-l mai aveai, deși aseară era ger. Ce s-a întâmplat cu el?
Și acum, pentru prima dată, Berman a părut zguduit.
— Îi arăt suspectului o captură de pe camera de supraveghere de la Cube Bar, în care este înfățișat clar ajungând în jurul orei 23 purtând doar…
— Nu-mi aduc aminte. Îmi pare rău. Aseară eram beat, bine? Băusem jumătate de sticlă de vodcă înainte să plec de-acasă și niște beri la Lamb and Flag, eram praf. Poate că l-am lăsat pe undeva, l-am dat cuiva…
VP - 52
— Cui?
— Nu știu.
— Păi, asta-i foarte convenabil, Andrew, dar nu te cred.
— E adevărul.
— Prostii. Cred că ai ieșit cu trenciul, cu un topor înăuntru, după care, odată
ce ai prins curaj, ai ucis-o pe Martha White, după care ai scăpat și de el și de topor. După care te-ai dus în Bitterne Park să bei până uiți de vinovăție sau să-ți sărbătorești curajul. Care variantă a fost, Andrew?
— Du-te naibii!
