Echipajul de scafandri ajunge într-o oră. O să intre în apă imediat ce ajung și o să urmeze un tipar de căutare similar cu cel al echipei principale…

Wilson își dorea să pară profesionist, hotărât, un polițist dispus și bucuros să-și asume responsabilitatea. Era de fapt jalnic cât de dornic era s-o impresioneze, ce agitat se simțea în preajma legendarei Grace, și totuși nu se putea abține. Era o mișcare importantă pentru el, o treaptă spre lucruri mai mărețe poate și-și dorea cu disperare respectul și sprijinul ei. Dar, spre dezamăgirea lui, aproape că părea să nu-l fi auzit.

— Vreau polițiști comunitari pe pod și pe ambele maluri, te rog, a spus ea încet, întorcându-se spre el. Să oprească pe oricine ar fi putut fi în zonă în noaptea aia.

— Bineînțeles, mă ocup imediat.

Grace a încuviințat și s-a îndepărtat, apoi s-a oprit și s-a întors din nou spre el.

— Tu ești OK? Te integrezi bine?

Întrebarea l-a luat prin surprindere și o clipă n-a știut ce să spună.

— Ăă, da, sigur. Îmi place la nebunie.

A murit în tăcere pe dinăuntru, exuberanța școlărească a entuziasmului fiind total nepotrivită cu lumina bolnăvicioasă a zorilor și cu cazul brutal pe care-l anchetau. Aproape că se aștepta s-o vadă râzând de el sau măcar zâmbind sardonic, dar ea n-a făcut decât să dea absent din cap, ca și cum răspunsul lui era exact cel așteptat.

— E bine. Ține-o tot așa…

I-a aruncat o privire scurtă, apoi s-a grăbit spre motocicletă, cufundată în gânduri. Wilson rămăsese încremenit, nedumerit de scurta discuție. Știa că șefa lui avea multe pe cap, după încheierea cazului Blythe, dar în ultima vreme părea să fi avut un nou puseu de energie și hotărâre, probabil rezultatul câtorva anchete de succes. Însă azi părea dezorientată, distrasă și nefericită. Se VP - 71

întâmplase oare ceva? Și dacă da, o să ajungă să afle despre ce era vorba? Sau o să rămână veșnic pe dinafară, trăgând cu ochiul înăuntru?

Riscase mult când venise aici, lăsând un post cât se poate de bun la Londra și târând-o pe Juliet departe de familia ei ca să se stabilească într-un oraș nou –

acum se ruga să fi făcut alegerea bună. Pe hârtie, părea să nu încapă nicio îndoială, o ocazie să lucreze în Departamentul Cazuri Majore cu cele mai mari succese din țară, să învețe de la un comandant faimos, dar acum nu mai era chiar sigur. Grace era o legendă vie – neînfricată, invincibilă, o forță a naturii –, însă azi părea să fie doar o umbră, tristă, tulburată, mina ei palidă potrivindu-se perfect cu vremea fără viață.

În realitate, nu mai văzuse niciodată pe cineva care să pară atât de bântuit ca Helen Grace azi.

• Capitolul 37

Nicholas Martin se uita plin de dispreț la oglinda din baie, dezgustat de figura din fața lui. Se disprețuia de multă vreme, dar azi sila atinsese un nou nivel.

Cândva, fusese o prezență impunătoare – un profesor chipeș, carismatic –, dar nu mai era cazul. Bărbatul pe care-l vedea era o caricatură a celui care fusese odată.

S-a scărpinat pe bărbia nerasă și a dat drumul la robinet. A luat în mâini apă

fierbinte și și-a aruncat-o pe față, savurând șocul resimțit de corp, viața și energia pe care i le aducea durerea. Și-a întins spumă în barbă și a luat apoi în mână briciul. Însă lama îi tremura în mână, în ritmul panicii. Brusc s-a întors în locul ăla, cu Helen Grace pe urmele lui pe betonul neiertător, cu sunetul pașilor bubuindu-i în urechi. Nu se gândise la nimic altceva în cursul nopții lungi fără

somn. Cât de aproape fusese să fie descoperit. Cât de aproape ajunsese de dezastru.

— Să nu stai prea mult, trebuie să fac duș și să plec…

Siobhan a trecut prin dreptul ușii deschise, fără să-și dea seama de teroarea care-l stăpânea. Nicholas a mormăit un răspuns și a închis ușa, rușinat de letargia lui îngrozită. A ridicat din nou mâna, dar trupul tot refuza să se supună.

În cap îi zvâcneau întrebări. Ce-ar fi făcut dacă-l prindea Grace?

Ce-ar fi zis? Cum ar fi încercat să explice ambuscada lui eșuată?

Era o mică minune că scăpase; grilajul de securitate care cădea trepidând l-a separat de urmăritoare la momentul oportun. N-avea însă de ce să se felicite, oricât de ușurat era – dăduse greș, dăduse greș cât se poate de limpede.

VP - 72

Ocărându-se pentru prostie, se grăbise spre casă, hotărât să renunțe la planul lui nebunesc, să uite toată aventura, indiferent ce consecințe ar avea pentru el.

Dar sigur că viața nu era așa de simplă, iar hotărârea să fie puternic, să i se opună celui care-l prigonea i se clătina în timp ce zăcea, fără somn și crispat, lângă frumoasa lui soție adormită. Mai târziu, când se împleticise și Izzy în camera lor, după un coșmar, hotărârea i-a slăbit și mai tare, reamintindu-i tot ce avea de pierdut când a dus-o înapoi în pat pe fetița lui dragă. Era o închisoare făcută cu mâna lui, din care era aproape imposibil să evadeze.

Ca la un semn, a început să-i sune telefonul. Număr ascuns. I-a stat inima și primul instinct a fost să respingă apelul, să închidă telefonul… dar știa că ar fi o greșeală. A dat robinetele mai tare și s-a mai îndepărtat de ușă.

— Da? a șoptit el. Ce vrei?

— Știi ce vreau, Nicholas.

Vocea lui Blythe era sardonică și rece ca de obicei. Doamne, ce-l mai ura, cum mai regreta că l-a căutat vreodată, intrând nevinovat direct în plasa lui.

— Și trebuie să spun că devin puțin nerăbdător.

— Mă ocup, bine? Am fost în blocul ei aseară.

— Crezi că nu știu? Ce dracu’ n-a mers? Ai fugit de-acolo ca de foc.

— N-am avut ocazia, atâta tot. Trebuie să aleg momentul potrivit…

— Ai avut timp – săptămâni – să faci singurul lucru simplu pe care ți l-am cerut, a ripostat Blythe răstit. Ți-am spus – de multe ori – exact unde o să fie și când o să fie în locul ăla. Ți-am dat-o pe tavă și tu tot eziți. Dacă nu poți sau nu vrei, nu trebuie decât să spui, pentru că mai sunt și alții care ți-ar lua bucuros lo…

— Uite ce e, am zis că o fac și o s-o fac…

— Așa sper și eu, Nicholas. Pentru că ar fi mare păcat dacă ar trebui să le arăt clipurile alea lui Siobhan și copiilor. Toate elevele alea drăgălașe la dușuri…

— Încetează, bine? Am mai trecut prin asta.

Încerca să pară furios și hotărât, însă Blythe nu l-a luat în seamă.

— Ce-ar zice mămica și tăticul dacă și-ar da seama cu ce se ocupa băiețelul lor de aur? Cam jenant pentru familie, aș zice, ținând cont că taică-tu e director de școală…

— Te-ai exprimat foarte clar.

— Atunci e momentul să te exprimi și tu, a replicat Blythe. Fă-o, și fă-o curând, altfel o să suporți consecințele.

Telefonul a rămas tăcut, iar Nicholas Martin l-a scăpat pe jos. Toată

hotărârea, toată energia, toată speranța păreau să-i fi pierit, vocea insinuantă a lui Blythe lăsându-l neputincios. Și-a dat seama că încă avea bricul în mână și că

VP - 73

o parte din el era tentată să-l apese pe încheieturile mâinilor, pe gât, oriunde –

orice ar fi putut să pună capăt existenței lui fără sens, pătate. Însă era imposibil, din cauza pașilor nerăbdători ai lui Siobhan în fața băii și a zgomotului pe care-l făceau copii țipând în fundal. N-avea cum să-i abandoneze, nici cum să poată