— De-acum e doar o chestiune de timp. O să găsim arma crimei, o să găsim dovezi că te-ai aflat în casă, o să dovedim că ai ucis-o pe Martha White. Crede-mă, Andrew…
S-a încruntat la el, cu furia limpede întipărită pe chip.
— … ești la capăt de linie.
• Capitolul 40
Gonea pe drum, menținând un ritm înverșunat. Tura lui începea în mai puțin de cinci minute și întârziase deja de două ori săptămâna asta. Încă o greșeală și o să i se arate ușa și atunci unde ajungea? Să fie nevoit să se roage de soră-sa să-l primească să doarmă la ea? Sau mai rău, să trebuiască să se întoarcă acasă, cu coada între picioare? Nici nu suporta să se gândească.
VP - 78
Transpirat și fără suflare, Harry Coulter a aruncat o privire la ceas.
— Rahat…
Era mai rău decât crezuse. Mai avea fix două minute să ajungă la muncă dacă
voia să evite furia șefului. Instinctiv, a luat-o la fugă, dar chiar atunci l-a lovit durerea de cap de după tequila. Când o să se învețe minte? Ceruse în mod special o tură în plus pentru dimineața asta, disperat să strângă bani pentru avans, de ce ieșise cu băieții aseară? Luptându-se cu durerea, a mers mai departe, trecând în grabă peste podul Cobden. În două minute, o să fie echipat complet și o să se apuce de treabă și după aia totul o să fie în regulă – câtă
vreme nu vorbea nimeni prea tare cu el sau nu-i cerea ceva prea complicat.
Când a ajuns în mijlocul podului, a dat totuși peste un obstacol.
— Ce dracu’?
Cu ce greșise să merite așa ceva? În celălalt capăt al podului erau polițiști care-i opreau pe trecători. Probabil fusese vreun jaf sau ceva de genul ăsta, dar orice ar fi fost, n-avea timp de-așa ceva. A încetinit pasul, și-a cântărit opțiunile, a așteptat o clipă până au fost toți polițiștii prinși în discuții… apoi a pornit.
A înaintat în forță și a găsit o breșă printre trecători. Dacă reușea să se strecoare neobservat, putea ajunge la timp pe șantier. Nu trebuia decât să stea cu capul în pământ și să nu se oprească.
— Domnule?
A auzit, a știut că lui i se adresa, dar a mers mai departe. Ce-aveau să-i facă?
Să-l aresteze?
— Domnule?
Mai tare de data asta, dar el tot nu s-a întors, n-a dat nici cel mai mic semn că ar fi auzit. Aproape că trecuse, mai avea doar câțiva metri…
Dar atunci a lovit dezastrul. Un polițist solid a pășit în fața lui, cu mâna ridicată ca să-l oprească. Blocat, nu mai avea de-ales și a trebuit să intre în joc, mimând surprinderea.
— Scuze, eram departe…
— Nicio problemă. Căutăm doar martori, și mă întrebam dacă ne puteți acorda două minute.
Două minute pe care Harry nu le avea.
— Sigur, ce vă interesează?
— Ne întrebam dacă ați fost în zonă în seara de 9 ianuarie, între orele 22 și 23.
Lui Harry i-a stat iar inima. Sigur că fusese, fusese aici în fiecare seară
săptămâna asta. Dar putea să recunoască?
Simțindu-i ezitarea, polițistul a continuat:
VP - 79
— Dacă da, l-ați observat cumva pe acest domn pe-aici?
Fericit, Harry i-a luat foaia tipărită din mână. Odată ce confirma că nu-l știe pe tip, avea să fie liber s-o ia la goană, de data asta înarmat cu o explicație pentru întârziere. Și-a coborât privirea spre poză, apoi a încremenit. Pentru că l-a recunoscut.
De fapt, îl văzuse chiar pe podul ăsta, cu două seri înainte.
• Capitolul 41
Helen era atât de cufundată în gânduri și desprinsă de ce era în jur, că
aproape că a intrat în Charlie. Experimentata polițistă avea brațele pline de dosare și se îndrepta în viteză în direcție opusă pe coridor, reușind să se oprească brusc chiar înainte să intre una în cealaltă. Totuși, unul dintre dosare i-a scăpat din mână, a căzut pe podea și toate foile dinăuntru s-au împrăștiat pe mocheta uzată.
— Vina mea, stai să…
Helen s-a aplecat fără probleme, a cules foile rătăcitoare și le-a pus la loc în dosar. S-a ridicat și i le-a dat înapoi lui Charlie, care a reușit un zâmbet obosit.
Helen era șocată de purtarea ei. Nu puteai să nu-i vezi înfățișarea plăcută, dar în dimineața asta avea pielea extrem de palidă și cearcăne sub ochii injectați.
— Ești bine, Charlie? Arăți de parcă ai avut o noapte nebună…
— Aș vrea eu, a răspuns ea încet.
— Și atunci, ce-i? a continuat Helen, coborând glasul. Scuze că-s așa directă, însă arăți ca naiba…
O gândise ca pe o glumă, dar, spre groaza ei, Helen a văzut că vechii ei prietene îi dau lacrimile și că e copleșită de emoții. Șocată, și-a trecut brațul printr-al lui Charlie.
— Bine, vii acum cu mine.
Și cu asta, a dus-o pe ieșirea de incendiu, în curtea de fumat.
După cinci minute, erau așezate în colțul ăsta părăsit de la Southampton Central, Charlie cu o ceașcă de ceai, iar Helen trăgând dintr-o țigară.
— Glumești?
Chipul lui Charlie sugera că nu.
— Dar e vorba despre Steve…, a insistat Helen. Te iubește la nebunie.
— Așa credeam…
