somn. Cât de aproape fusese să fie descoperit. Cât de aproape ajunsese de dezastru.
— Să nu stai prea mult, trebuie să fac duș și să plec…
Siobhan a trecut prin dreptul ușii deschise, fără să-și dea seama de teroarea care-l stăpânea. Nicholas a mormăit un răspuns și a închis ușa, rușinat de letargia lui îngrozită. A ridicat din nou mâna, dar trupul tot refuza să se supună.
În cap îi zvâcneau întrebări. Ce-ar fi făcut dacă-l prindea Grace?
Ce-ar fi zis? Cum ar fi încercat să explice ambuscada lui eșuată?
Era o mică minune că scăpase; grilajul de securitate care cădea trepidând l-a separat de urmăritoare la momentul oportun. N-avea însă de ce să se felicite, oricât de ușurat era – dăduse greș, dăduse greș cât se poate de limpede.
VP - 72
Ocărându-se pentru prostie, se grăbise spre casă, hotărât să renunțe la planul lui nebunesc, să uite toată aventura, indiferent ce consecințe ar avea pentru el.
Dar sigur că viața nu era așa de simplă, iar hotărârea să fie puternic, să i se opună celui care-l prigonea i se clătina în timp ce zăcea, fără somn și crispat, lângă frumoasa lui soție adormită. Mai târziu, când se împleticise și Izzy în camera lor, după un coșmar, hotărârea i-a slăbit și mai tare, reamintindu-i tot ce avea de pierdut când a dus-o înapoi în pat pe fetița lui dragă. Era o închisoare făcută cu mâna lui, din care era aproape imposibil să evadeze.
Ca la un semn, a început să-i sune telefonul. Număr ascuns. I-a stat inima și primul instinct a fost să respingă apelul, să închidă telefonul… dar știa că ar fi o greșeală. A dat robinetele mai tare și s-a mai îndepărtat de ușă.
— Da? a șoptit el. Ce vrei?
— Știi ce vreau, Nicholas.
Vocea lui Blythe era sardonică și rece ca de obicei. Doamne, ce-l mai ura, cum mai regreta că l-a căutat vreodată, intrând nevinovat direct în plasa lui.
— Și trebuie să spun că devin puțin nerăbdător.
— Mă ocup, bine? Am fost în blocul ei aseară.
— Crezi că nu știu? Ce dracu’ n-a mers? Ai fugit de-acolo ca de foc.
— N-am avut ocazia, atâta tot. Trebuie să aleg momentul potrivit…
— Ai avut timp – săptămâni – să faci singurul lucru simplu pe care ți l-am cerut, a ripostat Blythe răstit. Ți-am spus – de multe ori – exact unde o să fie și când o să fie în locul ăla. Ți-am dat-o pe tavă și tu tot eziți. Dacă nu poți sau nu vrei, nu trebuie decât să spui, pentru că mai sunt și alții care ți-ar lua bucuros lo…
— Uite ce e, am zis că o fac și o s-o fac…
— Așa sper și eu, Nicholas. Pentru că ar fi mare păcat dacă ar trebui să le arăt clipurile alea lui Siobhan și copiilor. Toate elevele alea drăgălașe la dușuri…
— Încetează, bine? Am mai trecut prin asta.
Încerca să pară furios și hotărât, însă Blythe nu l-a luat în seamă.
— Ce-ar zice mămica și tăticul dacă și-ar da seama cu ce se ocupa băiețelul lor de aur? Cam jenant pentru familie, aș zice, ținând cont că taică-tu e director de școală…
— Te-ai exprimat foarte clar.
— Atunci e momentul să te exprimi și tu, a replicat Blythe. Fă-o, și fă-o curând, altfel o să suporți consecințele.
Telefonul a rămas tăcut, iar Nicholas Martin l-a scăpat pe jos. Toată
hotărârea, toată energia, toată speranța păreau să-i fi pierit, vocea insinuantă a lui Blythe lăsându-l neputincios. Și-a dat seama că încă avea bricul în mână și că
VP - 73
o parte din el era tentată să-l apese pe încheieturile mâinilor, pe gât, oriunde –
orice ar fi putut să pună capăt existenței lui fără sens, pătate. Însă era imposibil, din cauza pașilor nerăbdători ai lui Siobhan în fața băii și a zgomotului pe care-l făceau copii țipând în fundal. N-avea cum să-i abandoneze, nici cum să poată
suporta să fie demascat și umilit în prezența lor. Părea o nebunie, dar nu exista decât o soluție, o posibilă cale de scăpare de dezastrul iminent. Helen Grace trebuia să moară.
• Capitolul 38
Să fie oare posibil? Chiar era urmărit?
Greg White a grăbit pasul, impunându-și să nu înceapă să i se năzărească
diverse. Nu pusese geană pe geană și își simțea nervii întinși – nu era de mirare că-i dădea creierul rateuri. În pofida tragediei dezgustătoare care-i lovise, a violenței imposibile care le distrusese familia fericită, nu trebuia să înceapă să
creadă că pericolul pândea în spatele oricărui chip.
Și-a tras haina în jurul port-bebeului și s-a aplecat s-o pupe pe Bailey pe creștet. Abia dacă a reacționat, cu ochii la caruselul de imagini și sunete din Southampton Common. Greg venise aici aproape din instinct, lăsând picioarele să pășească pe calea familiară spre întinderea enormă de verde din inima orașului. Nu planificase; fusese o decizie impulsivă să-și ia fetița din brațele maică-sii, care protestase vehement, s-o înfofolească și s-o pună în port-bebe, după care ieșise cu ea în frig. Știa că e o cruzime, că era nedrept, dar nu putea face față zâmbetelor afectate ale maică-sii, chipului ei încordat, durerii sale vizibile. Știa că evenimentele din ultimele două zile zdruncinaseră la fel de cumplit și viața părinților lui, însă nu avea energia mentală să gestioneze și durerea lor. Avea nevoie de oxigen, de libertate, de sentimentul că viața merge mai departe, în ciuda pierderii lor îngrozitoare.
A aruncat o privire în jur și a încercat să se implice în scena nevinovată din fața lui. Un câine care alerga după o minge, o mamă și fiica ei care mergeau la braț, o profesoară care conducea un grup de copii pe pajiște. Brusc, le-a întors spatele și s-a îndoit de mijloc, pentru că râsetele lor copilărești și bucuria pe care-o afișau păreau să-și bată joc de el, să-i aducă aminte de tot ce pierduse.
Însă chiar atunci a observat o tânără care tocmai își măsura pasul, parcă atentă
să nu se apropie prea tare. Chiar acum, șovăia, nesigură dacă să meargă mai departe sau să se prefacă interesată de altceva.
