Peters nu părea s-o creadă. Sau nu voia s-o creadă.

— Ca să fiu sinceră, domnule, ce „subminează moralul” e că rolul, capacitatea, starea de spirit sunt puse fără motiv sub semnul întrebării.

Era o opoziție, o provocare vădită în fața superiorului ei și a scenariului distorsionat despre cum abilitățile ei păleau. Iar el părea bucuros să o evite.

— Nu despre asta-i vorba. Pur și simplu pun problema, ca să putem face ce-i mai bine pentru toată lumea…

— Cu tot respectul, exact asta faceți. Și este foarte, foarte nefolositor.

De data asta, Peters nu mai avea nicio replică facilă, șocat de vehemența reacției ei. Helen știa că depășește cu mult limitele, dar era deja furioasă și nu mai putea opri cuvintele.

— Știu că nu mă agreați, că vă îndoiți de mine…

— Ei, haide, Helen. Nu fi a…

— Dar o să vă amintesc că avem un ucigaș de prins. Și fiecare secundă pe care o petrec justificându-mă este timp pierdut, care ar putea fi folosit ca să-l urmărim. Mă întrebați dacă sunt bine, dacă sunt în stare să-mi fac treaba, de ce am nevoie ca să închei cu succes cazul. Păi, o să vă spun ce-mi trebuie…

L-a privit încruntată, cu flăcări în ochi.

— Am nevoie să fiu lăsată în pace să-mi fac treaba.

• Capitolul 44

— Așa, veniți încoace, toată lumea…

Vocea lui Helen tuna în centrul de comandă, furia și revolta ei ridicând volumul mai mult decât era strict necesar. Echipa a părut să-i sesizeze frustrarea, toți ridicându-se de la birouri și venind în grabă la ea.

— În caz că n-ați auzit, se pare că va trebui să-i dăm drumul lui Andrew Berman, a continuat ea, intrând în subiect fără să mai piardă vremea.

Cronologia, dovezile criminalistice și starea lui generală de spirit sugerează că

nu el este făptașul nostru.

S-au auzit câteva gemete, dezamăgirea fiind evidentă.

— Prin urmare, ne întoarcem la început și reluăm fiecare dovadă, fiecare zvon, fiecare posibilă localizare, fiecare potențială teorie sau mărturie care ne VP - 85

trece prin cap. Berman părea să se potrivească, dar probabil că din cauza asta n-am văzut alți suspecți credibili. Hai să-i mai verificăm o dată pe soț, restul familiei, prietenii, foștii parteneri, foștii colegi, angajați nemulțumiți de la creșe, pe oricine…

Era cât pe ce să spună „care pare dispus să dea cu barda”, dar s-a răzgândit.

— … care ar putea avea ceva împotriva Marthei White. Și hai să-i verificăm și pe toți cei care au lucrat în casă sau în grădină în ultimele șase luni, oricine ar fi putut să vadă dispunerea interiorului, unde sunt ținute lucrurile de valoare.

Aveau o menajeră? Un meșter care venea cu regularitate? Un grădinar? Vreau să explorăm toate variantele posibile.

— Aș vrea să mă ocup de ipoteza jafului, a zis Charlie, cu glas hotărât și ferm.

Știu că violența pare excesivă în cazul ăsta, dar a fost și o acțiune foarte profesionistă, fără bâlbâieli, fără dovezi criminalistice și, în plus, în ultima vreme s-a văzut o creștere clară a ratei și gravității spargerilor de locuințe. Nu cred că

omul nostru e un amator, cred că e un tâlhar experimentat și încercat.

Convingerea ei a avut un efect vizibil asupra întregii echipe – o creștere a interesului și a nivelului de energie –, iar Helen i-a fost profund recunoscătoare.

— Categoric, a confirmat ea. Ia pe oricine îți trebuie ca să te ajute. Hai să

vedem dacă putem găsi vreun tipar, vreun mod de operare similar, orice care să

ne poată da vreun indiciu despre făptaș. Bine, haideți să ne apucăm, nu rămâne nimeni neinterogat, nimic necercetat…

Nu era nevoie să le spună de două ori, toți grăbindu-se să-și reia investigațiile. Helen știa că au cale lungă înainte, că urmărirea va fi dificilă și complicată, dar în realitate îi invidia. Uneori, să conduci însemna să dai cele mai proaste vești și s-o faci personal, nu era un rol care să-i facă plăcere. Colegii ei aveau în față provocarea ingrată de a scoate la lumină un ucigaș nemilos și misterios, și totuși tânjea să ia parte la vânătoare. Mai mult decât să provoace o nouă durere, o nouă nefericire unei familii îndurerate. Totuși, n-avea cum să

evite, așa că și-a luat geanta și s-a îndreptat spre ușă.

Era timpul să-i spună lui Greg White că ucigașul soției lui era încă în libertate.

• Capitolul 45

Îi privea chipul frumos și se simțea în mod bizar impresionată de trăsăturile lui schimonosite. De obicei, Emilia reușea să păstreze o distanță profesională

sigură față de subiectele ei, dar acum era mișcată de profunzimea durerii lui Greg White, a furiei lui, a disperării. O fi jignit-o el în cei mai clari termeni – de VP - 86

două ori deja –, dar forța emoției, a disperării lui tot îi era familiară. Chiar arăta ca și cum lumea lui se prăbușise.

Din fericire, forța durerii lui se strecurase azi în articolul ei, scris cu o intensitate deosebit de mare. Îl terminase la limită – trebuia să predea materialul chiar acum dacă voia să ajungă la chioșc –, dar efortul, timpul petrecut să-și modeleze scenariul de pierdere și durere, meritase. Era portretul incisiv și plin de viață al unui bărbat copleșit de o tragedie cumplită, iar Emilia era convinsă că-i va mișca până la lacrimi pe cititorii ei fideli. Oare efectul articolului ar fi fost la fel de puternic fără poza impresionantă a lui White care-l însoțea – cu ochii roșii, cu părul răvășit, dezlănțuit? Probabil că nu, dar cum ea era cea care făcuse rost și de poză, nu conta. Pânda, urmărirea văduvului îndurerat meritase; era, încă o dată, înaintea tuturor. Încă o treabă foarte bine făcută azi.

A mai verificat o dată ortografia și era cât pe ce să trimită articolul când i-a vibrat telefonul. L-a ridicat și a văzut că avea un mesaj nou pe Snapchat. L-a parcurs în viteză – BERMAN ELIBERAT. NICIO ACUZAȚIE –, abia sesizând importanța. Încă ținea degetul deasupra tastei care avea să trimită materialul, dar l-a tras de-acolo, cu toate rotițele din cap învârtindu-se. Scrisese în mod deliberat puține despre suspectul arestat, pentru că-și păstra muniția până când avea să afle mai multe. Dar acum se impunea o modificare de strategie. Dacă

Berman fusese eliberat, însemna că echipa lui Grace nu avea nimic. Ceea ce putea fi folosit împotriva lor, o dovadă în plus a eșecului poliției în fața unui pericol clar și prezent, dar, și mai mult, însemna că ucigașul era încă în libertate.

Un ucigaș care putea lovi oricând.

Zâmbind cu gândul la norocul care n-o părăsea, Emilia a format numărul redactorului-șef adjunct.

— Paul, mai ține prima pagină, te rog. Cred că s-ar putea să avem nevoie de alt titlu.

• Capitolul 46

— Mamă, nu-i nevoie să mă tot suni. Ți-am spus, totul e în regulă…

Ethan încerca să nu pară sâcâit, dar ajungea la capătul răbdării. Era a treia oară în trei ore când îl suna maică-sa.

— Ai mâncat?

— Da…

VP - 87

— Și ți-ai făcut ghiozdanul? Nu uita că mâine ai antrenament la fotbal, așa că…