Îl simțea pe White că-și pierde ancora. Imediat după moartea soției, se agățase de furie, de ura față de Berman, și-și ținuse sub control celelalte emoții VP - 90

mai dificile. Acum, lumea lui părea să se clatine, pe măsură ce se instala șocul, pur, nealterat. Helen văzuse de multe ori așa ceva, momentul cumplit când cineva își dădea seama că există un rău real, inexplicabil, și a intervenit imediat.

— Greg, înțeleg nedumerirea ta și, da, e adevărat, sunt multe întrebări despre moartea Marthei la care trebuie să găsim răspuns, dar suntem abia la începutul procesului și, crede-mă, o să aflăm adevărul. Toată echipa mea lucrează la cazul ăsta, verifică fiecare unghi, fiecare posibil motiv – o să aflăm ce s-a întâmplat în noaptea aia.

Văduvul n-a spus nimic, ridicând absent una dintre jucăriile lui Bailey și răsucind-o în mână. Părea distrus, incapabil să înțeleagă catastrofa care se abătuse asupra lui.

— S-ar putea să fie nevoie să mai stăm de vorbă cu tine, să stabilim contextul și backgroundul și, cu timpul, o să trebuiască să stăm de vorbă și cu prieteni și membri ai familiei, ca să avem o imagine mai completă despre viața Marthei.

Procesul s-ar putea să pară un deranj, dar, crede-mă, e absolut vital.

Aproape că se aștepta să-l vadă ripostând, dar Greg a rămas tăcut.

— Evident, o să ținem legătura cu colegii noștri de la tâlhării și o să verificăm incidente recente la nivel național în care a fost semnalată violentă extremă, ca să vedem dacă…

— Ce vrei să spui? a răbufnit White, ridicând brusc capul. Ce s-a întâmplat n-a avut nicio legătură cu noi, cu Martha, a fost ceva aleatoriu?

Părea să fie ceva care-l îngrozea chiar mai mult decât ideea implicării lui Berman.

— N-aș spune aleatoriu, l-a contrazis Helen cu blândețe, dar s-ar putea ca identitatea victimei să nu fi fost importantă, ci potențialul câștig material sau chiar actul în sine să fi dus la crimă…

— Cineva să facă așa ceva ca să se distreze?

Furia revenise, croindu-și drum prin confuzie.

— Nu, dar s-ar putea să fie rezultatul unui soi de pornire compulsivă, să fie cineva aflat în ghearele unei crize psihologice și emoționale profunde. Totuși, sincer, încă nu știm, e pură speculație în stadiul ăsta…

— Deci persoana asta e un nebun? Sau un ucigaș în serie?

Încercarea lui Helen de-a încheia discuția fusese tardivă. Vedea deja cum pierde controlul și s-a blestemat pentru stângăcia de care dăduse dovadă.

— Categoric nu, probabil că există o explicație foarte simplă, chiar dacă

tulburătoare, pentru ce…

— Asta înseamnă că o să atace din nou? Că Martha a fost doar… doar prima?

Greg era alb ca varul la față.

VP - 91

— Nu există nicio dovadă care să sugereze asta, deci nu te…

— Ce dracu’ cauți aici? Ar trebui să te duci să-l găsești. De ce naiba stai de vorbă cu mine, când chiar acum ar putea să fie cineva…

— Te rog, Greg, calmează-te. Te ambalezi când chiar nu e cazul.

— Ieși de-aici!

Solicitarea i-a întrerupt încercările de a-l potoli. Helen se apropiase de văduvul neconsolat ca să-l liniștească, dar, spre surprinderea ei, acum venea el spre ea.

— Pleacă din casa asta și du-te să-ți faci treaba!

A mai făcut un pas și a prins-o de guler, după care a tras-o aproape de el.

— Și află cine i-a făcut așa ceva.

Helen îi simțea răsuflarea pe față și se pregătea pentru mai mult de-atât, însă

la fel de brusc cum se apropiase, Greg s-a retras, ieșind furios din cameră și trântind ușa în urma lui. Helen s-a uitat învinsă în urma lui. Când venise, se aștepta la durere și furie, dar se alesese cu mai mult decât se aștepta.

Agresivitatea lui o surprinsese și toată discuția scăpase cu totul de sub control.

În realitate nu putea da vina decât pe ea, din cauza felului dezastruos în care gestionase situația. Nu sperase la mare lucru în seara asta, dar adevărul era că

mersese mult mai prost decât era de așteptat.

• Capitolul 49

Până acum, totul mersese conform planului. Ajunsese nedepistat până la ușile glisante, croindu-și drum pe peluza impecabilă, dar acesta era punctul cel mai riscant. Dacă era să fie descoperit, acum era momentul, când silueta lui umbrită era clar vizibilă pe geamurile din podea până în tavan.

S-a lăsat în genunchi și s-a ghemuit lângă uși, după care a scos o șurubelniță

din buzunar. A căutat marginea ușii, pe jumătate învăluită în întuneric sub el. O

pauză de o clipă, o scurtă evaluare când a găsit punctul slab, apoi a apăsat cu putere capul șurubelniței pe locul unde se întâlneau ușa și șina.

Bang!

I-a sărit sufletul și aproape că a scăpat din mână șurubelnița. S-a uitat înnebunit în jur și a căutat sursa zgomotului neașteptat. A spart ceva? A scăpat ceva pe jos? S-a crăpat geamul? Sigur nu, doar fusese foarte atent…

Misterul a fost rezolvat de un val de voci care venea de-alături, unde un bărbat de vârstă mijlocie se plângea în timp ce arunca sticle și cutii de conserve în pubelă. După câteva secunde, ușa s-a trântit și s-a făcut din nou liniște.

VP - 92

Intrusul a aruncat o privire spre anexa luminată și a verificat dacă nu a apărut cineva, după care și-a reluat cu răbdare treaba. A găsit din nou punctul slab și a apăsat mai tare pe mânerul șurubelniței. La început, ușa nu s-a clintit, cadrul de aluminiu opunând rezistență, însă a apăsat și mai tare, până a simțit, mulțumit, că șurubelnița găsește un punct de sprijin între cadru și șină. A tras aer în piept, a numărat invers de la trei, apoi a apăsat pe șurubelniță cu toată forța. Nimic, așa că a încercat din nou. Tot nimic, dar la a treia încercare, toată ușa glisantă s-a ridicat ușor, permițându-i să împingă și s-o scoată de pe șină. Acum n-o mai ținea nimic în loc, așa că a prins-o bine, s-a ridicat rapid și a împins-o spre stânga. Foșnetul ușor al mișcării i-a dat fiori, iar încăperea s-a deschis în fața lui.

A pus șurubelnița în buzunar și s-a oprit să scoată securea din geantă, apoi a pășit încet, fără zgomot, pe podeaua de lemn.

• Capitolul 50

Mergea înainte hotărâtă, decisă să nu cedeze în fața anxietății tot mai puternice, dar fiecare pas părea greoi și anevoios, ca și cum tot trupul o avertiza să nu meargă mai departe. Însă Charlie nu ajunsese până aici doar ca să dea înapoi și, aducându-și aminte ce zisese Helen, și-a păstrat calmul, a ajuns până

la atelier și a deschis brusc ușa.

McCarthy’s Autos era de cinci ani a doua casă a lui Steve și în tot timpul ăsta Charlie fusese un musafir regulat, de unde și lipsa de ceremonie de-acum, deși trecuse de mult de ora de închidere. Cu toate că nu știa nimic despre mașini și nici nu era mare pasionată de munca manuală, tot îi plăcuseră dintotdeauna vizitele aici. Spațiul închis, ca un confesional, avea ceva magic, cu grupul compact de bărbați absorbiți de motoare complicate și anomalii mecanice, în timp ce încercau să diagnosticheze și să remedieze problemele clienților lor fideli. Era un loc amuzant și prietenos, iar inima lui caldă și vie era, ca de obicei, Graeme McCarthy, șeful binevoitor al lui Steve.

— Bună seara, draga mea, a salutat-o bărbatul masiv de 50 de ani, în timp ce se îndrepta. Niciun hoț de prins în seara asta?