— Mamă, am 16 ani, cred că pot să-mi strâng singur echipamentul.

— Ghetele sunt în hol, restul e pe raft în spălătorie…

Ethan a înjurat pe mutește în camera pustie, în timp ce maică-sa își continua monologul.

— … și geanta pentru ghete e în bufetul de sub scară. O să încerc să nu întârzii, dar am trei chelnerițe lipsă și o s-o ia totul razna dacă nu rămân…

— Cum ți-am zis, totul e sub control…

— Și temele? Ai terminat la germană?

— Acum puneam ultimul umlaut, a mințit Ethan, uitându-se la ecranul gol din fața lui. Dacă n-ai nimic împotrivă, închid acum.

— Păi, dacă ești sigur…

Ea clar nu era sigură și ar fi vrut să-l mai cocoloșească, dar lui îi ajunsese.

Uneori, era nasol să fii copil.

— Absolut. Pa.

A închis înainte să apuce ea să mai spună ceva și a expirat profund. De ce nu mai făcuseră părinții lui încă un copil, ba chiar doi? Ceva care să mai preia din presiune, din atenția lor fără sfârșit? A clătinat din cap, și-a închis laptopul și s-a ridicat. Tema la germană era pentru vineri și, sincer, n-avea chef să lucreze în seara asta.

A ieșit din cameră, s-a oprit pe palier și s-a gândit ce să facă. Să se ducă sus, în bârlog, să se uite la un film pe noul televizor de 65 de inchi? Să sune vreun prieten? Poate chiar să fumeze la una dintre ferestrele noi de la mansardă, așezate atât de convenabil? Sau poate să se ducă jos și să petreacă timpul în mod plăcut cu PS5? Putea să vorbească poate cu Randall, să vadă dacă avea chef de un Call of Duty scurt?

În timp ce bătea cu degetele în balustrada lustruită, Ethan a zâmbit, bucurându-se de noutatea posibilității de a alege, de timpul aparent nesfârșit de distracție care-i stătea în față. Taică-su era în vizită la bunica lui, maică-sa era blocată la restaurant, ceea ce însemna că nu era nimeni care să-i facă program, să-i înăbușe dorințele, să-i stea în cale. Ce bine-ar fi să fie totdeauna viața așa –

în seara asta avea toată casa la dispoziție.

• Capitolul 47

Din ascunzătoarea din grădină, avea o perspectivă perfectă asupra casei.

VP - 88

Era un proiect modern, numai oțel și sticlă, ceea ce însemna că putea să vadă

bine anexa de la parter. Bucătăria de calitate, masa scumpă, leagănul îndreptat spre grădină – totul părea făcut ca să fie admirat, iar el nu putea decât să se bucure.

Mai mult, nu existau reflectoare sau camere ascunse. E drept, trebuise să

sară câteva garduri ca să ajungă aici, să se furișeze prin grădinile vecinilor, dar odată ce ajunsese putea să zăbovească nevăzut în mijlocul frunzișului des.

Stătea ghemuit pe întuneric de mai mult de 20 de minute și începeau să-i amorțească picioarele. Murea să se miște, să-și facă treaba, dar prudența îl ținea în loc. Nu se punea problema să acționeze prea devreme, să facă vreo greșeală.

A mai cercetat o dată curțile vecine, în căutare de semne de viață în camerele din spate. Dar nu era nicio lumină aprinsă, nicio mișcare înăuntru, totul era plăcut, chiar plicticos de tăcut, exact cum știa că o să fie. A ridicat o ureche și a ascultat atent, să surprindă vreun semn de avertizare, vreo surpriză

neplăcută – un câine care să-și fi dat seama de prezența lui, o mașină care să

tragă pe neașteptate pe aleea din față –, dar strada era cufundată într-o tăcere de mormânt.

Și-a îndreptat din nou atenția spre casă, cu privirea fixată pe ușile de sticlă

glisante care dădeau în grădină. Iar acum, în sfârșit, a zărit o mișcare.

Adolescentul – Ethan – intrase în bucătărie și aprinsese luminile, iar anexa se luminase ca un pom de Crăciun. Acum putea să vadă totul, fiecare detaliu al finisajelor opulente, fiecare aparat dat neglijent deoparte, ba chiar și florile ofilite de pe insulă care ar fi trebuit aruncate încă de-acum câteva zile. Și-a zâmbit în timp ce-l privea pe băiat văzându-și de treabă. Era ceva profund plăcut să intri în viața unei alte persoane, să-i trăiești viața alături de ea, mai ales când habar n-avea că e observată. Îl făcea să se simtă puternic, invulnerabil, chiar ușor răutăcios – își imagina cum ar reacționa băiatul dacă el ar lua-o la fugă acum prin grădină și și-ar lipi mâinile de sticlă. Adolescentul ăla idiot probabil că ar cădea lat de frică, ceea ce ar fi o binecuvântare.

Băiatul deschidea acum frigiderul, scotea o sticlă de suc și-și turna într-un pahar. Părea relaxat, fericit, cum arunca sticla înapoi în frigider și trântea ușa, înainte să plece. N-a stins luminile, care ardeau fără rost și costisitor, și a ieșit din bucătărie, ducându-se întâi în hol și apoi tulind-o în livingul din față. Știa, de la vizitele anterioare, că era ultima dată când îl vede. Băiatul era leneș și previzibil și-și petrecea cât de mult timp putea jucându-se. Cel mai probabil, terminase pe ziua de azi, lăsând cale deschisă unei abordări nestingherite dinspre spatele casei.

VP - 89

Scena era pregătită. Acum se punea doar întrebarea: când? Să mai amâne un pic sau să treacă la acțiune? Era o dilemă chinuitoare, care-l încânta și îngrozea, pentru că adrenalina se bătea cu nervii întinși. Dacă o dădea în bară, n-avea să

mai aibă altă ocazie, n-avea cum să scape de pedeapsa dreaptă care-l aștepta.

Așa că a zăbovit în continuare, uitându-se la casa tăcută din ascunzătoarea lui din umbre, pregătit și gata să ucidă.

• Capitolul 48

— Nu, n-ați înțeles. El a fost. Știu că el a fost…

La ce se așteptase Helen? Înțelegere? Îngăduință? Greg White era întruchiparea confuziei și furiei – și poate că pe bună dreptate.

— A recunoscut că a fost în casă, că a venit special ca să-i facă rău Marthei…

— N-a spus chiar așa…

— Nu despica firul în patru cu mine, s-a răstit White. Tu n-ai trăit coșmarul ăsta, nu i-ai văzut obsesia cu ochii tăi. Omul ăsta trăiește doar ca s-o urască pe soția mea. E al dracului de evident că el… el…

Nu reușea să se convingă să articuleze cuvintele care descriau soarta cumplită a Marthei, iar durerea l-a lăsat fără energie, fără suflare.

— Înțeleg toate astea, înțeleg foarte bine, a replicat Helen. Știu cum e să

trăiești sub umbra unei asemenea amenințări…

În ciuda furiei lui, Helen a văzut o străfulgerare de curiozitate în ochii lui Greg White, dar nu era dispusă să-i facă pe plac.

— Însă toate dovezile contrazic ipoteza vinovăției lui și, sincer, nu cred că e în stare. Am stat cu el și, da, e plin de furie, venin, frustrare, dar cea mai mare parte e de fapt îndreptată împotriva lui. E un ratat, nu-i bun de nimic și OK, e predispus la vreo ispravă la un spital sau o creșă, dar nu sunt sigură că e violent.

E un singuratic și trăiește într-o fantezie, nu un ucigaș.

Dar Greg White tot clătina din cap, fără să înțeleagă încă ce-i spunea Helen.

— Dar trebuie să fi fost el. E singura persoană care a avut vreodată de zis ceva rău despre Martha. Toată lumea o iubea, vreau să zic că o iubea de-a binelea…

Ochii i s-au umplut de lacrimi, pierderea dureroasă slăbindu-i furia.

— Adică, dacă n-a fost Berman, cine ar fi… cine-ar fi vrut să facă așa ceva? Nare nicio noimă…