— Dacă da, l-ați observat cumva pe acest domn pe-aici?
Fericit, Harry i-a luat foaia tipărită din mână. Odată ce confirma că nu-l știe pe tip, avea să fie liber s-o ia la goană, de data asta înarmat cu o explicație pentru întârziere. Și-a coborât privirea spre poză, apoi a încremenit. Pentru că l-a recunoscut.
De fapt, îl văzuse chiar pe podul ăsta, cu două seri înainte.
• Capitolul 41
Helen era atât de cufundată în gânduri și desprinsă de ce era în jur, că
aproape că a intrat în Charlie. Experimentata polițistă avea brațele pline de dosare și se îndrepta în viteză în direcție opusă pe coridor, reușind să se oprească brusc chiar înainte să intre una în cealaltă. Totuși, unul dintre dosare i-a scăpat din mână, a căzut pe podea și toate foile dinăuntru s-au împrăștiat pe mocheta uzată.
— Vina mea, stai să…
Helen s-a aplecat fără probleme, a cules foile rătăcitoare și le-a pus la loc în dosar. S-a ridicat și i le-a dat înapoi lui Charlie, care a reușit un zâmbet obosit.
Helen era șocată de purtarea ei. Nu puteai să nu-i vezi înfățișarea plăcută, dar în dimineața asta avea pielea extrem de palidă și cearcăne sub ochii injectați.
— Ești bine, Charlie? Arăți de parcă ai avut o noapte nebună…
— Aș vrea eu, a răspuns ea încet.
— Și atunci, ce-i? a continuat Helen, coborând glasul. Scuze că-s așa directă, însă arăți ca naiba…
O gândise ca pe o glumă, dar, spre groaza ei, Helen a văzut că vechii ei prietene îi dau lacrimile și că e copleșită de emoții. Șocată, și-a trecut brațul printr-al lui Charlie.
— Bine, vii acum cu mine.
Și cu asta, a dus-o pe ieșirea de incendiu, în curtea de fumat.
După cinci minute, erau așezate în colțul ăsta părăsit de la Southampton Central, Charlie cu o ceașcă de ceai, iar Helen trăgând dintr-o țigară.
— Glumești?
Chipul lui Charlie sugera că nu.
— Dar e vorba despre Steve…, a insistat Helen. Te iubește la nebunie.
— Așa credeam…
— Sigur că te iubește. Iartă-mă, Charlie, dar nu pot să văd…
VP - 80
Charlie părea oarecum calmată de siguranța lui Helen, însă rămăsese tot neliniștită și distrasă.
— Asta te-a ros în ultima vreme, de-asta erai atât de nefericită?
Prietena ei a ridicat din umeri, jenată. Lui Helen îi era rușine că era mulțumită de reacția lui Charlie, pentru că se temuse că e vorba de serviciu –
sau chiar de ea. Dacă era doar paranoia, cu asta sigur se putea descurca, nu?
— A zis sau a făcut ceva care să te facă să crezi că joacă în deplasare?
— Nimic concret, a recunoscut Charlie. Dar e foarte secretos, rareori e acasă
seara, își găsește întotdeauna scuze despre unde a fost și… și pur și simplu se pare că nu mai petrecem niciun pic de timp împreună.
— Dar nu-i normal, când aveți doi copii și lucrați amândoi?
Helen știa că vorbește în necunoștință de cauză, nu știa nimic despre relațiile normale, funcționale, însă a insistat.
— Asta-i partea grea, nu? O etapă prin care trebuie să treceți?
— Poate… doar că… doar că e instinctul, a răspuns Charlie tristă. Un sentiment că e ceva în neregulă. Suntem împreună de zece ani și poate că… nu știu… poate că după o vreme dispare scânteia. Nu din partea mea, dar poate dintr-a lui…
— Serios? Cum să fie posibil așa ceva? Ești superbă.
— Aș vrea eu! Sunt o umflată inutilă, care nu-i de folos nimănui. Nu stau suficient cu Steve sau cu copiii și nu prea fac minuni nici la serviciu…
— Nu, nu, nu. Asta nu accept.
Helen a făcut un pas înainte și a prins-o afectuos de umeri.
— Ești o soție, mamă, prietenă și polițistă extraordinară. Niciodată mai puțin de-atât, ne-am înțeles?
Charlie a încuviințat, dar nu părea să fie convinsă.
— Însă îmi dau seama că-ți faci griji și trebuie să te ocupi de asta. Ceea ce înseamnă să vorbești cu Steve. Să tragi niște sfori, să trimiți copiii la soacră-ta și să petreci o seară cum se cuvine cu el. Să-i spui cum te simți, că ai fost îngrijorată…
