— Detestă discuțiile astea.
— Nu pentru el îmi fac griji, îmi fac griji pentru tine, a contrazis-o Helen cu căldură, dar ferm. Nu știu multe despre lucrurile astea, dar știu că dacă nu-ți înfrunți teama, dacă nu spargi bășica, atunci anxietatea și nefericirea n-or să
facă decât să sporească. Vorbește cu el, Charlie, te rog. Și, crede-mă, o să fie totul bine.
În cele din urmă, cuvintele ei au părut să-și atingă ținta. Charlie a părut încurajată de discursul ei și i-a revenit culoarea în obraji; tocmai era pe punctul VP - 81
să-i răspundă lui Helen, când au fost brusc întrerupte. Ușa care dădea în curte s-a deschis și, spre surprinderea lui Helen, în prag a apărut fața roșcată a lui Jennings, fără suflu și cu un aer insistent.
— Scuze că te deranjez, șefa. Dar avem un martor.
• Capitolul 42
— Spune-mi exact ce-ai văzut.
Tânărul o privea precaut pe Helen. Erau pe malul râului, în umbrele aruncate de podul Cobden, sub privirile vigilente ale șefului tânărului inginer de telefonie, pe care detectivul-agent Wilson încerca să-l distragă.
— Nu-i vorba despre tine, nu-i cazul să-ți faci griji, l-a liniștit Helen. Vrem doar să aflăm detalii despre întâlnirea din seara aia.
Martorul a părut calmat de cuvintele lui Helen și i-a revenit în sfârșit glasul.
— Păi, făceam niște cablări la o cutie de racord la adăpostul podului, bine?
Helen a încuviințat încurajatoare.
— Trebuia să lucrăm noaptea târziu, din cauza traficului din zonă. Schimbul meu era de la 21 până la 2.
— Am înțeles.
— Mă rog, începusem schimbul de vreo oră când a apărut tipul ăsta…
Coulter a arătat spre foaia cu fața lui Berman.
— Ești sigur că el era?
— Absolut. A stat destul de mult aici și am mai și vorbit nițel…
— Ai vorbit cu el? a întrebat Helen surprinsă.
— Păi, în mod normal nu s-ar fi întâmplat. Șeful preferă să ne vedem de treabă. Dar părea să aibă probleme atât de mari, că m-am gândit că mai bine vorbesc cu el…
— În ce stare era?
— Părea cumva… pierdut. Trebuie să fi stat pe podul ăla jumate de oră sau mai mult, și s-a uitat la apă. Sincer să fiu, mă simțeam cam aiurea, nu eram sigur ce pune la cale. Dar după aia și-a scos haina, s-a urcat pe zidul podului, ca și cum voia să sară sau așa ceva…
— Și atunci?
— Păi, atunci am lăsat baltă ce făceam și am urcat acolo, am încercat să stau de vorbă cu el…
— Și a reacționat?
VP - 82
— Nu prea. M-a văzut, însă era beat mort și cu mințile împrăștiate. L-am întrebat dacă era OK, dacă puteam să sun pe cineva, dar a mormăit ceva și a plecat.
— În ce direcție?
— Pe-acolo, a răspuns Coulter și a arătat cu mâna. Spre Bitterne Park.
— Și haina? a insistat Helen. A luat-o cu el?
— Nu. A plecat fără ea, deși era ger de crăpau pietrele. L-am strigat, dar nu m-a mai auzit.
— Și unde-i acum?
— Am luat-o de-acolo, în caz că se întoarce. E încă în cabină, dacă vreți să
aruncați o privire la ea.
Lui Helen i-a stat inima, dar a continuat.
— Și la ce oră se întâmpla asta? Exact, te rog…
— Cum am zis, a apărut pe la ora 22.
— Ești absolut sigur? E foarte important.
— Da, clar, am auzit clopotele de la St Stephen.
