Un ucigaș care putea lovi oricând.
Zâmbind cu gândul la norocul care n-o părăsea, Emilia a format numărul redactorului-șef adjunct.
— Paul, mai ține prima pagină, te rog. Cred că s-ar putea să avem nevoie de alt titlu.
• Capitolul 46
— Mamă, nu-i nevoie să mă tot suni. Ți-am spus, totul e în regulă…
Ethan încerca să nu pară sâcâit, dar ajungea la capătul răbdării. Era a treia oară în trei ore când îl suna maică-sa.
— Ai mâncat?
— Da…
VP - 87
— Și ți-ai făcut ghiozdanul? Nu uita că mâine ai antrenament la fotbal, așa că…
— Mamă, am 16 ani, cred că pot să-mi strâng singur echipamentul.
— Ghetele sunt în hol, restul e pe raft în spălătorie…
Ethan a înjurat pe mutește în camera pustie, în timp ce maică-sa își continua monologul.
— … și geanta pentru ghete e în bufetul de sub scară. O să încerc să nu întârzii, dar am trei chelnerițe lipsă și o s-o ia totul razna dacă nu rămân…
— Cum ți-am zis, totul e sub control…
— Și temele? Ai terminat la germană?
— Acum puneam ultimul umlaut, a mințit Ethan, uitându-se la ecranul gol din fața lui. Dacă n-ai nimic împotrivă, închid acum.
— Păi, dacă ești sigur…
Ea clar nu era sigură și ar fi vrut să-l mai cocoloșească, dar lui îi ajunsese.
Uneori, era nasol să fii copil.
— Absolut. Pa.
A închis înainte să apuce ea să mai spună ceva și a expirat profund. De ce nu mai făcuseră părinții lui încă un copil, ba chiar doi? Ceva care să mai preia din presiune, din atenția lor fără sfârșit? A clătinat din cap, și-a închis laptopul și s-a ridicat. Tema la germană era pentru vineri și, sincer, n-avea chef să lucreze în seara asta.
A ieșit din cameră, s-a oprit pe palier și s-a gândit ce să facă. Să se ducă sus, în bârlog, să se uite la un film pe noul televizor de 65 de inchi? Să sune vreun prieten? Poate chiar să fumeze la una dintre ferestrele noi de la mansardă, așezate atât de convenabil? Sau poate să se ducă jos și să petreacă timpul în mod plăcut cu PS5? Putea să vorbească poate cu Randall, să vadă dacă avea chef de un Call of Duty scurt?
În timp ce bătea cu degetele în balustrada lustruită, Ethan a zâmbit, bucurându-se de noutatea posibilității de a alege, de timpul aparent nesfârșit de distracție care-i stătea în față. Taică-su era în vizită la bunica lui, maică-sa era blocată la restaurant, ceea ce însemna că nu era nimeni care să-i facă program, să-i înăbușe dorințele, să-i stea în cale. Ce bine-ar fi să fie totdeauna viața așa –
în seara asta avea toată casa la dispoziție.
• Capitolul 47
Din ascunzătoarea din grădină, avea o perspectivă perfectă asupra casei.
VP - 88
Era un proiect modern, numai oțel și sticlă, ceea ce însemna că putea să vadă
bine anexa de la parter. Bucătăria de calitate, masa scumpă, leagănul îndreptat spre grădină – totul părea făcut ca să fie admirat, iar el nu putea decât să se bucure.
Mai mult, nu existau reflectoare sau camere ascunse. E drept, trebuise să
sară câteva garduri ca să ajungă aici, să se furișeze prin grădinile vecinilor, dar odată ce ajunsese putea să zăbovească nevăzut în mijlocul frunzișului des.
Stătea ghemuit pe întuneric de mai mult de 20 de minute și începeau să-i amorțească picioarele. Murea să se miște, să-și facă treaba, dar prudența îl ținea în loc. Nu se punea problema să acționeze prea devreme, să facă vreo greșeală.
A mai cercetat o dată curțile vecine, în căutare de semne de viață în camerele din spate. Dar nu era nicio lumină aprinsă, nicio mișcare înăuntru, totul era plăcut, chiar plicticos de tăcut, exact cum știa că o să fie. A ridicat o ureche și a ascultat atent, să surprindă vreun semn de avertizare, vreo surpriză
neplăcută – un câine care să-și fi dat seama de prezența lui, o mașină care să
tragă pe neașteptate pe aleea din față –, dar strada era cufundată într-o tăcere de mormânt.
Și-a îndreptat din nou atenția spre casă, cu privirea fixată pe ușile de sticlă
glisante care dădeau în grădină. Iar acum, în sfârșit, a zărit o mișcare.
Adolescentul – Ethan – intrase în bucătărie și aprinsese luminile, iar anexa se luminase ca un pom de Crăciun. Acum putea să vadă totul, fiecare detaliu al finisajelor opulente, fiecare aparat dat neglijent deoparte, ba chiar și florile ofilite de pe insulă care ar fi trebuit aruncate încă de-acum câteva zile. Și-a zâmbit în timp ce-l privea pe băiat văzându-și de treabă. Era ceva profund plăcut să intri în viața unei alte persoane, să-i trăiești viața alături de ea, mai ales când habar n-avea că e observată. Îl făcea să se simtă puternic, invulnerabil, chiar ușor răutăcios – își imagina cum ar reacționa băiatul dacă el ar lua-o la fugă acum prin grădină și și-ar lipi mâinile de sticlă. Adolescentul ăla idiot probabil că ar cădea lat de frică, ceea ce ar fi o binecuvântare.
Băiatul deschidea acum frigiderul, scotea o sticlă de suc și-și turna într-un pahar. Părea relaxat, fericit, cum arunca sticla înapoi în frigider și trântea ușa, înainte să plece. N-a stins luminile, care ardeau fără rost și costisitor, și a ieșit din bucătărie, ducându-se întâi în hol și apoi tulind-o în livingul din față. Știa, de la vizitele anterioare, că era ultima dată când îl vede. Băiatul era leneș și previzibil și-și petrecea cât de mult timp putea jucându-se. Cel mai probabil, terminase pe ziua de azi, lăsând cale deschisă unei abordări nestingherite dinspre spatele casei.
